Acu’ v’o trei milioane de ani, pe la începutul Paleoliticului, când tec-ul abia ce intrase în mainstream iar dial-up-ul era încă fiță, eu îmi toceam neuronii pe la un internet cafe. Mergeam acolo aproape seară de seară, să joc StarCraft și să stau pe mIRC muncesc. Tura de noapte nu coafa pe mulți, așa că mi-am adjudecat-o eu. Ziua eram nevoită să merg la plajă facultate.

Așa, mdeci. Eu pe la douăj’ de ani, început de vară, litoral, internet cafe. Cam astea sunt datele problemei.

Într-una dintre seri, mă grăbeam să închid. Se făcuse târziu și trebuia să ajung neapărat în discotecă, cu gașca. Scanez rapid încăperea, mai aveam doi mușterii. Pe unul dintre ei îl știam, îi fac semn că e târziu, mă duc la celălalt.

– Dom’le, bună seara, mai aveți zece minute, apoi închidem.

Ridică privirea speriat, se blochează, încearcă să îngaime ceva, se ridică și iese în fugă, răsturnând unul dintre scaune în drum spre ușă. Rămân mască. Ce naiba l-o fi apucat? M-am uitat în oglindă ulterior și nu s-a spart, n-aveam nici mucii întinși pe față, deci alta era problema.

Pe repeat

A doua zi, scenariul s-a repetat aproape identic. Stupoare totală. Nu reușeam deloc să înțeleg de ce fugea. Nu a interacționat cu nimeni cât a stat acolo, în colțul lui, iar plata se făcea, oricum, în avans. Îl rog pe un coleg să se ocupe el de sală în ziua următoare, să pot supreaveghea eu treburile de la bar. Aveam vedere directă, însă mai greu puteam fi văzută de la distanță.

Într-un final, apare omul nostru. Face privirea roată, se oprește nehotărât în ușă, bâțâindu-se de pe un picior pe celălalt. Scoate un pieptene și răscolește cu mare grijă cele trei fire de păr care se încăpățânaseră să țină de urât urechilor clăpăuge. Îl șterge tacticos pe pantaloni (bleah) și îl bagă în buzunar, apoi scoate o floare ofilită și o pune la piept.

Revelația

Gândurile mi se întortocheau din ce în ce mai tare. Aveam un sentiment tot mai nasol că omul ăla nu pentru internet venise acolo. Bă, ejnebun? Ia, stai așa, ăsta e… a venit pentru… Aoleu, nu, nu! Să-mi bag… nu se poate, are omul glume-n program. Sau mi-au făcut prietenii vreo farsă, l-o fi convins vreunul pe unchi-său să intre-n joc. Vor să râdă de mine.

Și m-a văzut

Zic stai, că îl salut și fuge, scap repede. Sala destul de plină. Stă două secunde în dilemă, inspiră adânc și se-ndreaptă spre bar.

– Bună seara, îi zic omului.

Speram ca efectul magic să se producă și de data asta, să dărâme un scaun, ceva, și să dispară. Da’ n-am avut noroc. Stătea proțăpit acolo, în fața barului, ca o găină amețită. M-apuc să spăl pahare și să aranjez lucruri, în ideea că va pleca până la urmă.

– Tata are cincizeci de oi și zece capre, se aude un glas hârșâit.

– Ăăăăăă, pardon, ce?

– Cincizeci de oi și zece capre. Și or să rămână moștenire la mine și la frate-miu, dar eu sunt ăla mai marele și trebuie să mă însor primu’, că am aproape patruzeci de ani și e târziu. Lucrez la un bar, în Mamaia, strâng bani și caut nevastă. Și pot să sparg singur o căruță de lemne.

Măi, nu știu cum să vă spun eu vouă, eram năucită. Nici dacă l-aș fi văzut pe Papa în curul gol, dansând la bară în aula facultății nu aș fi fost atât de perplexă.

– Măi, nene, ăăă… domnule, succes. Da’ știi că aici avem internet, nu neveste, da?

– Păi dumneata pari tânără. Ești luată?

Miștourile

Presupun că e lesne de imaginat ce a urmat, mai ales că dialogul a fost urmărit, mai de la distanță, e drept, de niște clienți de-ai casei și de colegul cu care eram pe tură. Indivizi complet insensibili la zbuciumul săracului pețitor și la năuceala mea, că râdeau ca tâmpiții.

Pfff… cincizeci de oi și zece capre, auzi la el. Pe sărăcie, așa, care va să zică. Bine naibii că nu m-am repezit la prima ofertă și-am așteptat. La câteva luni de la eveniment, am primit o ofertă de cămile, palat și nisip marocan. Vă povestesc eu cu altă ocazie dacă e.

Final (ne-?)fericit

Uitasem de el și mă luasem cu ale mele. Dar a trecut, după ceva vreme, să mă anunțe că aia e, mi-am ratat destinul. Se combinase deja cu Cornelia de la mercerie.