Mi-era vecină. Tocmai ce mă mutam în blocul de la capătul orașului. La porumb ar fi varianta pentru bucureșteni, numai că eu eram norocoasă. Mă mutasem la nisip. Aproape de marea mea, cu care am avut dintotdeauna o relație specială. Ce tare! Să nu mai pierzi o grămadă de timp pe drum, să poți pleca de pe plajă să mănânci acasă, faci un duș și apoi să…

– Io sunt Jeana, m-a luat scurt în primire când m-a văzut că-mi car bagajele pe scări. Stau acia, lângă matale. Dacă dracii mei de copchii urlă prea tare, bate-n perete. Îi potolesc eu de nu se văd.

N-am apucat să reacționez, că a făcut stânga-mprejur și a dispărut.

Jeana

Muncea mult. Umbla de colo-colo, căra veșnic câte ceva într-o sacoșă atât de uzată, încât nu i se mai distingea culoarea. Ne intersectam uneori, dimineața, îi mai ținea locul tipei care făcea curat în scara blocului.

– Păi ce, io-s ca proasta aia a’ lu’ Cotoi, ăl’ de-a crăpat pe platformă acu’ trei ani, să dau cu curu’ la toți nespălații în loc să muncesc? Cât m-or ajuta astea două, spunea privindu-și palmele aspre, n-o să murim de foame. Numai să se ție golanii mei de carte, să n-ajungă boschetari. Sau mai rău.

Bătea repede câteva cruci, spunea un “Doamne-ajută” și pleca îngândurată.

Gura lumii

Nu știu dacă mi-a fost vreodată ciudă mai mare pe ceva. Ifosele, bârfa, răutatea, ideile preconcepute sau retrograde, toate grămadă în gura lumii sunt pe cât de enervante, pe atât de dăunătoare. Modelează minți strâmbe și suflete ciuntite, aruncă vorbe care dor pe cei mai slabi și perpetuează putregaiul la infinit.

Gura lumii a reușit, până la urmă, să o “cumințească” chiar și pe Jeana noastră, să o aducă înapoi pe “calea cea dreaptă”. Că e aiurea, zău, să nu ai un bărbat acasă. Ce e aia să fii damă singură la aproape patruj’ de ani? Și cu copii după tine. Ai dat-o o dată-n bară și n-ai putut să-l ții pe minunat lângă tine, ciocul mic și caută altul.

Curva naibii! O ciorbă ca lumea nu e în stare să facă!

A apărut Tarzan al nostru în peisaj

Nu știu cum îl chema, de fapt, nu prea rețin chestiuni care nu mă interesează.

L-am văzut ieșind de câteva ori din apartamentul de lângă, dar n-am dat importanță. Ne salutam așa cum se întâmpla cu toți cei care locuiau sau erau în trecere prin bloc. Că, oricum, în afară de câțiva de pe etaj și de doamna de la curățenie, nu-mi cunoșteam vecinii.

Într-una dintre zile veneam de la piață, împreună cu o prietenă, încărcate cu o mulțime de sacoșe. El era în scară. Ne-a văzut și s-a grăbit, foarte galant, să ne deschidă ușa. Măi, eu nu știu dacă vă puteți imagina un individ cât un dulap, cam la vreo treij’ de ani, așa, care-și cârpește o ditamai ușa metalică în freză. E… stați un pic, să mai trag o burtă zdravănă de râs. Nu merge altfel.

Oscilam între a da drumul cumpărăturilor și a ne tăvăli pe jos de râs, sau a-l întreba pe bietul biped dacă e bine. Avea o privire atât de năucă, săracul. Am ales calea de mijloc, ne-am mușcat buzele, să nu-i râdem în față, și am așteptat să vedem dacă mimează vreo reacție.

 – Ăăăh, oooh, bubună ziua! Cece face duamnele?

În momentul ăla mi s-a rupt filmul. Rezist bine la gafe și po(ti)cneli de tot felul, că-s expertă și-ar fi culmea să fac nazuri taman eu. Da’ la (ne)potriveala dintre subiect și predicat nu pot. S-a dus naibii orice fărâmă de civilizație. Așa că duamnele au trântit scăpat sacoșele pe jos și s-au pornit pe hohotit.

Vreme trece, vreme vine

Ca orice relație forțată, de conjunctură, a mers numai o vreme. Scurtă, desigur. Ea îl “adoptase” pentru că trebuia; el avea casă, masă, haine curate și un suflet cald la dispoziție.

Jeana ajunsese dintr-o femeie pe care o admiram, în ciuda diferențelor mari de afinități, cultură, mediu sau alte finețuri de genul ăsta, o fantomă. Se supusese cutumelor societății și se ofilea pe picioare. Era ternă, tristă și se mișca robotic.

Nici Tărzănel al nostru nu era foarte vioi. Cu excepția momentelor în care făcea vreo gafă mai serioasă, ori apărea prin peisaj vreo damă mai tinerică, care să scoată la suprafață animalul din el, bântuia și el la fel de confuz. Numai că el, spre deosebire de Jeana noastră, și-a găsit, până la urmă, alinare la blocul din spate. Etajul trei, prima ușă pe stânga.

N-am înțeles

Nici dacă l-o fi iubit, nici dacă i-o fi fost ciudă pentru timpul irosit sau orice altceva. Mi-a fost aiurea s-o întreb, nu era treaba mea să-i scotocesc în suflet. Senzația de părăsit sau înșelat e ingrozitoare, fără discuție. Da’, Jeano, de ce naiba ți-ai lua pe cap așa ceva? Că nu ai nevoie de cârje. Chiar dacă urlă vecinii, aș îndrăzni să spun că e mai bine să-l lași pe Tarzan să dea gaură la altă Jeană, iar tu să-ți vezi de drum.

Photo by Charles from Pexels