Nu îmi aduc aminte cadourile primite de ziua copilului. Nici măcar unul singur. Asta se datorează, probabil, faptului că nu mă interesau în mod deosebit obiectele, îmi pierdeam interesul foarte rapid. Și, oricum, maică-mea îmi cumpăra de obicei haine sau încălțări pe care le detestam visceral. Absolut toate erau cu măcar un număr, două mai mari, în culori închise, “să țină la tăvăleală”. După ce că mă sufla vântul de slabă ce eram, mi le mai cumpăra și lălâi.
Drept urmare, am ajuns să nu mi le mai doresc. Oricum, dacă nu erau haine, era vreo culegere cu probleme de matematică. Sau un dicționar. Nimic distractiv, că doar nu irosim banii pe prostii. Ce mi-am dorit, în schimb, mai mereu, era să petrecem timp normal împreună. Detaliez mintenaș cu “normalul” ăsta, dar mai am o precizare de făcut.
Pe vremea împușcatului și ceva ani buni după, traiul nu numai că nu a fost deloc ușor, dar a fost un chin. O goană continuă după mâncare, produse de igienă, cărți sau, în general, cam orice altceva considerăm astăzi a fi produse firești, necesare activităților cotidiene. Nu puteam suferi alergatul bezmetic din stânga în dreapta, strecuratul, fentatul regulilor și aderarea la celebrul trio pile cunoștințe și relații, conștientă fiind că nu era pe alese.
Sila față de stilul ăsta de trai a atras după sine un scop: să plec de acolo, să scap de “n-avem ce face”, de “auzi, rezolvă-mă și pe mine cu ceva” sau “cunoști pe careva la cutare instituție?”. Și am reușit, din fericire, după mulți ani și foarte mult chin.
Revenind la “normal”
În mare parte, timpul pe care îl petreceam cu ai mei era alocat diverselor treburi. Curățenie, gătit, teme sau muncit pe la țară. Foarte rar îi prindeam cu timp și chef de jucat un rummy, un joc de cărți, scrabble sau un volei afară. Iar de cele mai multe ori, se întâmplau la insistențele lui taică-miu, mama fiind mai mereu fixată pe ce mai era de făcut prin casă.
Normal, după mintea mea, este să împarți timpul (da, ăla puțin, altul n-avem) cu familia. Bună mâncarea, mișto curățenia, dar pe pitici nu îi încălzește cu nimic dacă e casa lună, dar nu își văd părinții la culoare decât întâmplător prin preajmă.
Mi-am propus să nu las treburile casnice să îmi acapareze existența, așa că încerc să recuperez cumva lipsurile din copilărie. Încerc să petrec timp cu copila nu chiar de fiecare data când își dorește, îmi este imposibil, din păcate, dar de cele mai multe ori. O plimbare în parc, un drum în pădure sau o după-amiază la plajă sunt variante excelente.
E adevărat că de când a pălit-o adolescența nu mai este la fel de dornică să stea pe lângă noi, preferă cu prietenii, cum este firesc, dar încercăm să nu amânăm prea mult o solicitare. Duminică seara am fost la o plimbare cu ea în parc, doar noi două, conștientă fiind că pe 1 iunie sunt șanse mici să pot merge undeva cu ea. Am mai schimbat niște vorbe, am făcut update informațiilor despre copiii din gașcă, ba chiar am îndrăznit să facem și mici planuri pentru vacanță și pentru inevitabilul majorat. A fost mișto și relaxant pe ambele fronturi, așa că ne-am oprit un pic și la leagăne. 😊
La mulți ani, copiilor mai mici sau mai mari! Și nu uitați că cele mai mișto cadouri sunt amintirile.
La mulți ani, copilă! 🎈
Mulțumesc! Asemenea. 🎈