Scriam ieri că nu detaliez episoadele de lungit pe asfalt, ca să nu plec (iar) pe lângă subiect. Însă azi nu mă mai reține nimic să vă povestesc cum m-am “distrat” într-una dintre aventuri.
Era vară. Oboseală mare după o zi lungă la serviciu, miros de București canicular, praf tăvălit de roți grăbite și claxoane isterice mă însoțeau de câteva minute bune. Ieșisem de la metrou, la Unirii 1, și mă duceam întins spre terasa la care urma să mă întâlnesc cu două prietene.
Gizăs, ce bucurie! Aproape țopăiam pe drum. Fiică-mea era în vacanță, la ai mei, iar eu deja visam frumos. Verde, răcoare, o limonadă rece, cu gheață, toate savurate lângă o țigară pufăită pe îndelete. Și o porție uriașă de cartofi prăjiți, cu ochiuri cleioase și mujdei. Lux.
Mi s-a întunecat cerul
Mă străduiam să-mi înșir ordonat pașii, unul în continuarea celuilalt, dar mi se întâmplau chestii bizare. Auzeam sunetele distorsionat, se îngustase foarte mult câmpul vizual și îmi vâjâia capul. Era, cumva, de așteptat să amețesc. Singurele momente de liniște din ziua aia interminabilă fuseseră cele de la budă. În rest, numai oameni plini de nervi și cerințe absurde, iar toate astea veneau după o jumătate de an dement. Fără pauze și fără concedii.
Hai că îmi trece, am mai amețit și altă dată, dar pot să ajung…
Nope, nu am putut. Mi s-a rupt filmul și nici măcar nu am idee cât a durat până mi-am revenit. Eram pe o alee nu prea circulată la ora aia, așa că m-am ridicat singură. Nici nu am mai numărat juliturile și vânătăile, erau irelevante. Singurele mele probleme erau blugii rupți și ochelarii sparți. Situația financiară la vremea aia era destul de precară, iar cheltuielile neprevăzute îmi cam dădeau socotelile peste cap.
Am ajuns la terasă
Mai mult m-am târât, de fapt, că mă dureau toate cele. La cele cincizeci de kile pe care le dețin, mi-au dat numai oase și ceva piele, să nu le pierd pe drum, dar au uitat să îmi livreze și amortizoarele. Așa că m-am izbit de asfalt cu simț de răspundere.
Am explicat gagicilor ce am pățit, m-a ajutat și personalul de la terasă cu ceva dezinfectant și niște plasturi, dar să mă duc la medic – nici gând. Că cine naibii are timp și chef de așa ceva, după o zi de muncă?
– O porție de cartofi cu ochiuri și mujdei, băiatu’.
– De băut ca de obicei?
– Ca de obicei, da, mulțam.
Zemurile dubioase și lipicioase de pe asfalt, care mi se lipiseră în păr și de față, le-am spălat în chiuveta de la baie, cu apă și săpun. Atât m-a dus capul atunci.
Faptul că nu am pățit chestii mai nasoale îl pun, acum, în seama norocului. Dar nu aș mai repeta aventura. După o fază de genul, m-aș duce direct la spital și aș lua măsuri să reduc sursele de stres și de oboseală.
Photo by Steven Arenas from Pexels.
Băi, zi merci, că n-a fost mai rău! Prietena mea a căzut în mijlocul străzii când traversa, în timp ce vorbea cu mine la telefon. N-a ajutat-o nimeni, iar eu am intrat în panică neștiind ce i s-a întâmplat. Și ea a avut noroc că n-a fost mai rău. Dar eu consider astea niște semnale de alarmă. A doua oară s-ar putea să nu mai fii așa norocos.
Anouk, știu că am avut noroc. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă picam printre mașini. Dar nu mai repet, promit. 🙂
Woau, nașpa, aiurea, cam nasol! 😮
Nu am auzit/văzut pe nimeni sa ajungă la asemenea epuizare. Am făcut și eu intr-o perioada chestii mai dure, dar nu am ajuns in asemenea stare. Îmi aduc aminte când am început la lucrez la firma actuala, încercam sa salvez ceva bani pe zboruri/hotel. Drept urmare, ma trezeam dimineața la 03:30, mergeam la munca pana la 13:30, zburam spre Perth la 16:30, stăteam in aeroport pana la 24:00, când luam avionul spre Melbourne. La 07:00 dimineața luam alt avion spre Adelaide. La 09:30 ajungeam acasă, adică după aproape 24 de ore (diferențe de fus orar de 2.5 ore). Asta se întâmpla după 7 zile de munca, a câte 12 ore, uneori in 40-42 de grade. Ghinionul meu ca pe avion nu pot sa dorm decât cu somnifere. Făceam câte 18000 de km pe avion, in fiecare luna.
O singura data, zburând de la Melbourne spre casa, in timp ce stăteam cu avionul in zona de “taxi”, așteptând sa intram la decolare, am ațipit. Așa am zis eu, căci m-a trezit vocea însoțitoarea de zbor, care de fapt ne spunea sa ne punem centurile, dar nu pentru decolare, ci pentru aterizare! Dormisem o ora si ceva, ca și când așa fi ațipit. Ajungeam acasă zombi, iar soția a zis ca nu merita pentru 2-300 de dolari cheltuiți in plus sa fac așa ceva. Așa ca acum plec a doua zi din Perth, și dorm in noaptea respectiva la hotel.
Ai grija de tine și crede-ma nimic nu este mai presus de persoana ta!
Emil, am văzut mai rău de atât. Mult mai rău, eu am scăpat ușor și m-am recuperat complet. O să am grijă să nu mai repet, poți fi sigur de asta. Mi-a recomandat cineva o vacanță la Marea Barieră de Corali și am de gând să verific dacă are dreptate ‘au ba. 😛
Crede-ma, 8 zile in Cairns, in luna Octombrie, fac minuni. Timp de 8 zile poți sa faci altceva, in fiecare zi. De fapt recomand Palm Cove. E la 15 minute de Cairns. Și puteți trece și pe la Gold Coast câteva zile, merita!
Mare atentie la simptome ciudate de orice fel! Creierul incearca disperat sa comunice, pe toate caile, ca nivelul de “combustibil” e scazut drastic, iar lampita galbena devine in curand rosie. Si atunci e grav. Chiar foarte grav. Am experimentat asta pe propria piele, ignorand semnale mai mult decat clare cam doi ani. Dupa care a urmat un burnout total. Zombi. Acum, aproape un an jumate de cand am atins fundul haului, sant inca la ani-lumina de buza prapastiei. Pe care din pacate n-o voi mai atinge vreodata. Abia de prin toamna trecuta am inceput sa pot citi, in etape scurte, cate ceva, dar capacitatea de concentrare si memoria sant inca aproape de nivelul solului. Dintre hobby-urile mele multiple am reluat doar doua, dar la un nivel mult mai scazut. Stiu ca nu voi mai fi niciodata “normala” (am fost toata viata hiperactiva, cu mii de proiecte simultan in curs si mii de planuri de viitor), dar sant o persoana pozitiva si ma bucur de fiecare mic progres inregistrat.
Viata e prea pretioasa, hai sa n-o / ne irosim in rutini erodante si proiecte neviabile. “Less is more” cred ca se poate aplica si aici.
Un an plin umai de evenimente pozitive iti doresc!
P.S. Multumesc pentru sugestiile de programe TV! Al nostru (tv) nu a fost deschis mai mult de un an de zile din motive de hipersensibilitate auditiva si vizuala extrema, dar acum nivelul de toleranta e ceva mai bun si urmaresc cu mare placere Our Planet, desi uneori un episod in doua zile. Pasul urmator e Our Man in Japan. Vezi, am planuri de viitor marete 🙂
Cornelia, sunt sigură că ai să reușești să mai rezolvi din probleme,e musai. Dar e nevoie de timp și de foarte multă răbdare. Dacă putem ajuta cu ceva, să spui, că ne străduim. 🙂
Mulțam pentru gândurile mișto, un an nou mai bun și spor la documentare. Dacă le termini, mai am recomandări. 🙂