În general, am răbdare. Pot aștepta chiar și câțiva ani ca să obțin ceva ce îmi doresc foarte tare, fără să o iau razna sau să îmi rod unghiile. Cu câteva (foarte puține) exepții, dar care compensează din plin. Pentru că, nu-i așa (?), într-un final, toate lucrurile trebuie neapărat să ajungă la un echilibru.

Pe cât de liniștită sunt în general, pe atât de anxioasă și de stresată sunt dacă aștept rezultatele unor teste sau analize medicale. În momentul în care m-am ridicat de pe scaunul medicului și mi se livrează celebra “sunați peste o zi, două, să vă comunicăm rezultatele”, începe iadul. Dorm prost și puțin și mă învârt ca o muscă amețită de căldură printr-o încăpere mult prea mică.

Pățit recent. În urma unui ping-pong cu medicul de familie și cu un diagnostic ce îmi părea ușor cam vag, am solicitat ceva teste mai amănunțite, mai ales că urmează niscai zile de fâțâială prin bătrâna noastră Europă și, chiar dacă asigurarea medicală este valabilă fără probleme oriunde în UE, am preferat să știu dacă e totul în parametri ori sunt necesare ajustări medicamentoase.

Nu a fost cazul, din fericire, toate valorile verificate sunt la un nivel impecabil (na, ghinion, știu, dar v-am avertizat că nu scăpați așa ușor de mine), dar timp de o zi și jumătate aproape că nu am fost om. Iar cum norocul ține cu mine, nici măcar nu a fost nevoie să sun la clinică, să aflu ce și cum. Este suficient un refresh dat aplicației de mobil ce conține informațiile medicale ale pacientului, istoricul, programările și chiar schimbul de mesaje cu personalul medical al clinicii.

Ei, cum câte refresh-uri am dat? Pe minut sau…? Ah, în total? Nu dețin astfel de informații, îmi pare rău, nu suntem la păcănele, să fim nevoiți a introduce fise de fiecare dată. Din fericire. 😛

Exagerez un pic, desigur, dar este adevărat că am încercat de mai multe ori pe zi. De unde îmi vine bucata asta de stres? Habar nu am, sincer. Nu-mi e teamă că o să crăp. Până la urmă, cu o petrecere de adio și un tort de arpacaș, cu nucă și zahăr pudră, toți suntem datori. Bonus, am depășit cu foarte mult noroc câteva episoade în care mi-am jucat (fără voie, desigur) existența la ruleta rusească.

Cred că, mai degrabă, mă sperie ideea de a devein o povară pentru sufletele mele dragi. Și, da, detest durerea fizică, nu ne înțelegem deloc, deloc. Dar, oricum, nu știu care e problema, de fapt, și de unde vine nivelul ăsta uriaș de anxietate, rămâne de săpat cândva, în viitor.

Până una, alta, mă bucur că sunt încă bine. Urmează o săptămână viitoare dementă. 😊

–

PS: fază foarte amuzantă aseară, dar era mult prea târziu să mai fi deschis laptopul, video-ul de mai jos mi l-a trimis adolescenta, în timp ce băteam câmpii pe aici. S-a potrivit la fix, așa că iată-l: