Stăteam pe canapea toți trei – eu, inginerul și adolescenta – și discutam diverse. Ajungem, până la urmă, inevitabil, la “ți-aduci aminte atunci când ai căzut…”, de m-am retras finuț într-un colț. Am tot avut aventuri și bușeli, mi-era teamă să nu-i epatez. N-aveam chef sa fiu, iarăși, vedetă.

Am zis să rămânem la ale copilului, dacă tot a luat-o flama. Oricum, fie vorba între noi, la cât de adolescentă e, de foarte rarele momente când are chef de vorbă, profităm și tragem din plin. Ca de musafiri în zilele de sărbătoare. Mai ia, Gogule, o friptură. Hai și o felie de tort, e ăla bun, făcut de tanti Dorina. Da’ mai rămâi o țâră, Costele, mai ia un vinișor acia, că nu mori. Doar n-o să te culci o dată cu găinile.

Și se apucă ai mei să povestească despre o plimbare cu bicicletele, la care au fost doar ei doi. Despre cum mergeau ei în paralel, copilul aproape de marginea drumului, iar inginerul în stânga ei, cum era și firesc. Glăsuiește copilul:

– Din cauza ta am căzut, că m-ai împins.

– Cum te-am împins, copile? Nici măcar nu te-am atins.

– Mi-ai atins tu bicicleta, cumva, măcar puțin. Că d-aia m-am dezechilibrat și am căzut.

– Nu te-am atins deloc, era suficientă distanță între noi.

– Ei, era. Nu era.

– Măi…

– Stai, gata, c-am găsit! M-ai împins emoțional!

De râs, am râs bine cu toții. Asta e clar. Dar presupun că-i lesne de imaginat ce repede voi împrumuta eu respectiva replică. Și cu câtă lejeritate o voi folosi de foarte multele dăți în care mă voi mai izbi de câte ceva. Prin casă ori pe alături.

Grijă mare, vă rog, care cum vă-nvârtiți emoțional pe lângă mine, să nu cad prea rău. 🤭