Zilele trecute, printre momentele de relaxare și detașare de cotidianul plin de probleme și scandaluri, am profitat de faptul că am ieșit în “lume” și-am tras cu ochiul la cei din jur. Una dintre plăcerile mele, atunci când sunt plecată în special într-un loc nou, este să studiez “fauna”. Și ce locuri ar putea fi mai potrivite pentru asemenea “hobby”, decât un aeroport, un hotel sau o zonă ticsită de restaurante și magazine?

Mă aciuez, de regulă, cu o cafea sub nas, într-un colț și încerc să ghicesc ce e cu ei.

Cuplu, hmmm? Relativ proaspăt, e clar, maxim un an au. E limpede ca lumina zilei că n-au apucat să împartă încă nasoale și hârșâieli d-alea, de cursă lungă. Privirile de începători îi trădează. Simpatici, sper să reziste. Deși, la cum îi fuge lui privirea la fătucele ce-și etalează nervos coapsele pe marginea piscinei… Mă rog, să fie sănătoși.

Dar indiferent cât de haios ar fi s-arunc un ochi la ceilalți în contexte de veselie și socializare (discret, desigur, nu mă holbez ostentativ) – în restaurant, baruri sau, de ce nu, la piscină – nimic nu se compară cu micul dejun luat la restaurantul hotelului. Mai ales dacă e mare (hotelul) și în special dacă se pretează la ambele categorii, business și turism.

Așa am avut noroc de data asta, să ne fi cazat la un hotel care să-ndeplinească toate criteriile. Ba, colac peste pupăză, micul dejun era inclus, ceea ce-nseamnă că am avut parte de o varietate foarte mare de speciemene de studiat. Pe îndelete, că pentru ce atâta grabă? Noi n-aveam program, nu ne grăbeam nicăieri, iar copilul era acasă. Tura asta nu am binevoit a lua odorul cu noi.

N-am să mă apuc să fac o clasificare, nici măcar o analiză sumară a celor observate, deși, fie vorba între noi, doamna cu buzele injectate merită oleacă mai multă atenție decât o simplă mențiune (poate revin la ea, cândva), pentru că, azi-dimineață, m-am trezit, în timp ce sorbeam cafeaua, cu o nouă nedumerire.

Oare cum a schimbat și cum va schimba în continuare, că circul n-a luat sfârșit, pandemia asta dinamica relațiilor și a interacțiunilor la serviciu? Cât de toleranți și de relaxați vom mai fi în prezența colegilor când ne vom reîntoarce cu toții la birou? Îi vom mai trece oare cu vederea glumele cu iz de autobază ale lui Cornel? Dar obiceiul ucigător olfactiv al lui Mimi de la achiziții, de a-și turna juma’ de sticlă de parfum zilnic? Și ce o să ne facem când se va relua campionatul de schimbat temperatura din birou? Cornel o să țipe că-i prea cald, iar Mimi o să se plângă iar tuturor că pe ea o termină la cap aerul condiționat.

Oare o să mai putem tolera toate frecușurile astea zilnice, de care mulți dintre noi ne-am cam dezobișnuit din cauza lucratului de acasă? Și cum o să ni se schimbe percepția despre colegii sau șefii noi, pe care nu i-am văzut decât pe ecrane? Că, na, una este interacțiunea limitată, on-line, și cu totul alta este povestea când intră și celelalte simțuri în acțiune, iar plaja de activități se mărește.

M-a lovit curiozitatea asta observându-i, la hotel, pe cei de la masa de lângă mine, o ea și un el, veniți acolo cu un proiect la un client (în interes de serviciu, care va să zică). Se comportau oarecum stângaci și discutau despre cât de bizar le este să călătorească din nou. Franceza mea prăfuită bine, plus faptul că am plecat de la masă înaintea lor nu mi-au permis să văd și dacă au sau nu o potențială soluție la starea de inadecvare pe care o resimțeau, însă m-au făcut să mă-ntreb. Oare cum o să (ne) fie?

Doi ani nu sunt puțini deloc. Asta, desigur, dacă nu se prelungește nebunia, caz în care riscăm s-ajungem la balamuc.

–

Photo courtesy of Gratisography.