Nu am fost niciodată o persoană stridentă sau care să dorească a ieși în evidență. Ba, dimpotrivă. Chiar și în perioada teribilistă, tot timidă și retrasă am fost. Maică-mea îmi tot zicea că sunt sălbatică. Nu sunt, de fapt, doar îmi place să-mi văd de ale mele fără să fiu deranjată ori să sâcâi pe cineva. Un fel de “nu sunați, ies eu din când în când”.
Evident, povestea asta s-a manifestat pe toate palierele, de la modul în care am abordat relațiile cu ceilalți bipezi, până la manifestări, reacții și chiar îmbrăcăminte. N-am încercat niciodată să epatez, nu mă interesează.
Cu toate astea, am avut profesori (din nefericire pentru ei, nu-i pot numi dascăli), care au simțit nevoia de a da cu mine de pământ. De ce? Din varii motive. Unii stăteau prost cu nervii, iar alții nu reușeau să își gestioneze frustrările personale și își exercitau puterea asupra celor mai slabi. Elevii, în cazul de față.
Specia cea mai sinistră, totuși, a fost și va rămâne, pentru totdeauna în topul nedumeririlor mele, aceea care nu are ce căuta în domeniu. Genul acela de om care nu are nici chemare, nici interes sau plăcere pentru meseria respectivă, dar care o prestează și se enervează pentru asta zi după zi. Indivizi (prea mulți, din păcate) care își fac treaba în silă.
Indiferent, însă, de motive, nota de plată o achită elevii
Iar partea cea mai “amuzantă” era că nota asta de plată venea din două direcții – la școală plăteam toanele profesorilor, iar acasă achitam bacșișul.
Am avut profesori misogini, care nu suportau elevele. Li se părea că științele și materiile exacte le sunt menite exclusiv purtătorilor de cromozom Y. De ce? Naiba să-i ia, atât îi ducea tărtăcuța, știința și măsurătorile au arătat clar că nu există legătură. Am avut și profesori care nu suportau persoanele blonde. Nu-s blondă, n-am fost niciodată, însă mi se pare o cretinătate absolută să judeci pe cineva după culoare, rasă, religie, origine ori meseriile părinților.
Iar în afară de ăștia, am văzut tot felul de săriți de pe fix. Nu le plăceau tunsorile, cantitatea de rimel de pe gene, culoarea unghiilor sau cât de drept ori de ondulat era părul. Sau le ieșeau bube pe față dacă vedeau băieți cu părul mai lung. Și nu vorbim aici de niște limite ale decenței încălcate flagrant (haine prea decoltate, prea scurte sau exagerat de strâmte), ci despre mici exagerări specifice vârstei. După mintea mea, un elev poate avea părul verde și unghiile mov dacă așa se simte bine.
Cireașa de pe tort
Rar mi-a fost dat să aud ceva mai absurd, iar pentru asta chiar a trebuit să vină maică-mea la școală. De la profesor cerere, desigur. Vă țineți bine, da? Am fost impertinentă, dar fără să fi spus sau să fi făcut nimic. Cică aș fi avut o privire insistentă și sfidătoare, care nu corespunde. Cum cu ce? Cu piticii de pe creier, ăia care strigă nino-nino.
E lesne de imaginat, presupun, ce față am făcut când am auzit care e reclamația. Stăteam în picioare, lângă cancelarie, mă uitam când la omul ăla, când la maică-mea, și așteptam ori să apară de undeva, din neant, niște oameni îmbrăcați în alb, care să-l lege pe individ și să îl ducă unde-i era locul, ori să-l bușească râsul și să spună că e o glumă. Proastă gluma, desigur, că o pusese pe maică-mea pe drumuri, dar totuși,o glumă.
Măi, nene, omul chiar nu glumea. Când am realizat că vorbea serios, am făcut stânga-mprejur și m-am cărat. Nu auzisem în viața mea ceva mai absurd și îmi era cumplit de greu să nu-i spun direct în față ce cred despre el.
Sigur că am avut parte de toate teoriile pământului acasă, însă devenisem aproape imună și deja nu-mi mai păsa, așteptam doar să se termine. Dar nu asta mă frământa pe mine, ci faptul că nu reușeam să mă prind care e faza. Ce dorea omul ăla, până la urmă? Ei bine, după mai multe săptămâni de note proaste, șicane și discuții printre dinți, a apărut și revelația: individul dorea să merg la el acasă, la meditații. Doar era evident că impertinența mea venea din lipsă de cunoaștere și informare, nu? Sau…
Nu, nu m-am dus, evident. Și da, a continuat să-mi dea note proaste la materia lui, că poate, poate. A mai chemat-o pe maică-mea la școală de două ori după faza aia, dar tot n-am cedat. Ar fi fost chiar culmea, după o asemenea porție de șantaj.
–
Nu mi-a fost silă de școală, nici de-nvățat. Am avut, din fericire, și profesori foarte mișto, complet diferiți de specimenul descris mai sus. Revin cu povești despre ei, să echilibrez balanța. 😊
Mie mi-a plăcut să învăț. Școala nu mi-a plăcut.
În liceu aveam o profesoară care ne interzicea cu desăvârșire ciorapii albi sau negri. Doar ciorapi de culoarea piciorului. Ceea ce era, pe vremea aia, un sport extrem. Că nu se găseau dresuri aproape deloc. Și când găseai, luai ce găseai.
În școala profesională, unde aveam colege deja măritate și cu copii, era o profă care nu suporta ca fetele să vină cu bijuterii. Nici măcar cu verighete.
Dar am descoperit că toate aceste absurdități aveau la bază niște frustrări personale ale profesorilor respectivi. Și mi-a fost doar milă de ei.
Eu am iubit scoala, cu exceptia clasei intai, unde m-am plictisit crunt, pentru ca stiam de mult sa scriu si sa citesc (citeam deja romane). Am avut parte de uniforma in toti cei 12 ani de scoala si n-au prea fost discutii pe aceasta tema. De par mov si unghii negre inca nu se auzise. In schimb in ultimii doi ani de liceu am avut diriginta o don’soara batrana, probabil la vreo 40 de ani 🙂 , profa de psihologie, ha ha, care nu suporta fetele, si ne facea tot felul de sicane, de la “panglicuta” (inca urasc cuvantul asta) pe frunte si sarafanul cat mai lung. Drept pentru care toate ne-am taiat niste centimetri buni din tiv si am refuzat cu indarjire sa cerem parintilor uniforma noua, cand in curand terminam liceul. In rest am avut profesori rezonabili, cu mai mult sau mai putin har. Dascali adevarati doar cativa: o diriginta (“diriguta”) din clasa a saptea pana intr-a zecea, care ne lauda, ne certa, ne invata de toate, si pe care o iubeam cu totii pana la cer si inapoi. O profa de fizica, extrem de severa, pe care o iubeam neconditionat in ciuda faptului ca faceam pipi in pantaloni de spaima cand ne asculta. Si doua profe de romana, care mi-au fost foarte dragi, cu una din ele inca mentin relatiile si o vizitez cu mare drag cand ma duc in tara.
Am avut profă de psihologie care nu suporta studentele, ne pica pe toate, indiferent cât știam. O părăsise iubitul pentru o studentă, iar pe ea atât a dus-o capul, să se răzbune pe oameni nevinovați.
La restanță, în toamnă, a fost nevoită să-mi dea zece. Ce silă i-a fost, ce victorie pentru mine. 🙂