Eram, la un moment dat, cu un alt cuplu la un cico și trăncăneam diverse. Ce mai facem, ce mai dregem, planuri de viitor și diverse mărunțișuri.

– Haideți pe la noi în weekend, zice A. Ne uităm la un film și seara ieșim pe undeva.

– Măi, îi spun, am veni, că ne-am cam luat cu serviciul și nu am mai avut timp de altele, dar prefer să optimizez timpul, am amânat niște mărunțișuri și s-a lungit lista. Veniți voi la noi, vă rog, să apuc să mai termin din ele.

– Mmm…, mbine, fie, dar săptămâna viitoare nu ne mai fentați. Chiar e rândul vostru să vă deplasați.

– Încercăm.

– Comandăm ceva de mâncare, gătim sau vrei să aducem noi ceva?

Încă mă gândeam ce să-i răspund omului. Ideea de a găti nu-mi surâdea. În fond, motivul pentru care îi puneam tot pe ei pe drumuri, era să folosesc timpul pentru a mai scăpa de ce mai aveam de făcut. Oscilam între a comanda și a-i ruga pe ei să se ocupe, deși înclinam către a doua variantă, când se trezește inginerul vorbind:

– Nu, nu, lasă. Gătim noi.

Noi? Care noi?

Simțeam cum încep să-mi alerge dracii ăia mici prin vene, de mi se încălziseră obrajii și urechile. Am ridicat o sprânceană și am exprimat vocal întrebarea care îmi vâjâia în cap:

– Care NOI, honey?

– Noi, ăăă… adică noi, dar gătești tu. Eu te ajut, doar știi.

De știut, știu. Nu contest partea cu ajutatul. Dar de la asta și până la “gătim” e cale lungă. Cam ca de la “Am cumpărat cartofi”, până la “Auzi, peste cartofii ăia prăjiți, aruncă și niște ouă, te rog. D-alea cleioase. Și niște brânză rasă.”

Grijă cu pluralul ăla, domnilor, zic. Să nu vă treziți cu mujdeiul în cap. 😛