Nu neg necesitatea, în alte vremuri, unui ajutor mai mult sau mai puțin consistent din partea părinților, către copii. Deși, pentru unii adulți gestul în sine nu era ajutor, ci fală și o confirmare a statulului familiei, nu am să mă refer la situația respectivă. Ci la situația în care m-am aflat eu, copil care urmam să ajung adult și să mă “așez” la casa mea.
Of, cât am râs de expresia asta și ce discuții aprinse aveam cu mama pe subiect. Nu am picat niciodată la mijoc, pentru că nu reușeam să găsim acel petec de tărâm comun necesar unui consens.
Ea aduna, sârguincioasă, de toate. Eu îi repetam că-și pierde vremea.
Plăpumi umplute cu lână. Nu una, ci două. Ce să fac cu ele, când nu le suport absolut deloc? Nu numai că leșin de cald, dar ocupă o tonă de spațiu. Îmi cumpăr palat, să am unde să le stochez?
Perne cu puf. Pe lângă faptul că sunt alergică la praf, iar hidoșeniile alea stochează cantități impresionante, oricât le-ai scutura, sunt moi și incomode. Pas, mulțumesc, nu vreau. Ei, na? Patru mari și două mici. Să fie.
Lenjerii fine din damasc alb, cu broderie pe margine. La astea am râs de m-am tăvălit și am întrebat-o dacă mă cunoaște sau trebuie să mă prezint. Nu că nu suport să calc, detest această activitate. Dintre toate chinurile casnice, mi se pare una dintre cele mai inutile. Întotdeauna voi căuta textile care necesită întreținere minimă și care, mai ales, nu trebuie călcate.
Porțelanuri grațioase. Pentru astea măcar nu a mai trebuit să avem o dezbatere, am făcut o reverență și am ieșit teatral. Nu înainte de a mă împiedica de un cablu și de a mă sprijini, finuț, cu umărul de tocul ușii. Să-mi lași la îndemână cristaluri sau alte obiecte ce se sparg ușor e cea mai mare irosire de resurse. Am un ritm uluitor de a da cu ele de pământ.
Covoare și pături uriașe, din lână, perdele, draperii și alte textile au fost, de asemenea, refuzate. Nu am în casă nimic în plus din ce ar putea acumula praf. În afară de câteva ustensile și oale pentru gătit, nu am luat nimic când am plecat și s-a supărat foarte tare. Că ea pentru ce a muncit atât, pentru ce s-a chinuit, să refuz eu? Păi, na, eu ce vină am? Am tot zis? Am zis.
– Uite, vezi, mi-a spus, supărată, când am ieșit de la starea civilă, ți-am zis eu că o să te și măriți, până la urmă. Tu nu și nu, că nu e de tine.
– Păi nu e, d-aia nici nu m-am măritat.
– Cum, mamă, nu te-ai măritat? a întrebat uitându-se nedumerită când la mine, când la certificatul din mâna mea.
– M-am căsătorit, ceea e cu totul altceva. Și i-am făcut cu ochiul.
Am avut multe divergențe, pe foarte multe subiecte. Uneori am picat spre mijloc, alteori am îngropat, pur și simplu, discuția. Nu am avut deloc o relație ușoară, dar tot îmi este foarte dor de ea. Astăzi ar fi fost ziua ei.
Photo by Pixabay.
Nici eu nu m-am înțeles deloc cu mama. Dar a avut înțelepciunea să accepte că iau singură decizii legate de viața mea. Eu mă bucur că am învățat de la ea tot.
Pentru mama ta, de ziua ei, o floare. 🌷
Merci, Anouk. 🤗
Sa-ti dea mama ta un pupic, de acolo din celălalt univers! 😘💕
Stai liniștita, ca și mie băiat fiind, mi-a făcut mama plapuma de lâna, și perne cu puf de gasca.
Și noi ca și voi, am venit la capătul pământului cu doua valize mari și doua bagaje de mâna. Chiar azi vorbeam cu jumătatea, ca strângem de toate ca harciogii. Am venit cu doua valize, și acum nu cred ca ne încap toate intr-un sea-container. Este greu de acceptat diferenta intre generații (gândire, hobby-uri, etc), dar noi am observat o chestie: aproape toate sfaturile, ideile, date copiilor, cu toate ca la început le-au respins, mai târziu au “venit la vorba noastra”. Experiența de viața își spune cuvântul.
Experiența de viață își spune cuvântul, așa e. Dar doar dacă experiența e similară. Altfel, e ca și cum mi-ar da sfaturi despre culori un discromatop (color blind). 🙂
Încăpățânată. Ce-avea măi dacă le luai? Acum puteai posta poze cu zestrea pe FB să moară dujmancele dă ciudă că n-au valuarea ta!
Distractiv e că și la noi e la fel dar până nici mama nu se mai învelește cu vreuna din celebrele plăpumi pe motiv că îi e prea cald cu ele, deși are 79 de ani și doarme singură în baritai patul de două persoane.
Da, da, de ciudă. Și am uitat să spun de celebrele mileuri. 🙂
Nu colecționez obiecte care nu îmi folosesc, Victore. Donez o dată pe an tot ce consider că nu mă mai ajută.
Ahhh, mileurile! Dacă pentru celelalte enumerate de tine aș mai fi avut un dram de înțelegere mileurile m-au ucis: spălate, apretate, călcate, puse peste tot…. Scuturate, ferite de a fi pătate … Vai de capul meu! Am scăpat și noi de ele într-un târziu.
Hai că mi-am adus aminte de o pățanie cu un nenorocit de mileu. Ce am mai înjurat atunci! Notez, să nu uit să scriu despre ea. 😁
Victor, si cu pestele de pe televizor, ce ați făcut? 😉😂
Cand ajung pe la mama și peste tot admir mileurile, ma gândesc câta munca sa le “ti in viata”. Mileuri, porțelanuri, covoare peste tot…marfa nene! 🤪
Emil, ce ar fi putut face cu el? Pomana peștelui, cu mămăligă și mujdei. 😜
Mama si “portelanurile fine”
Tata si cu mine aveam ingrata sarcina de a le sterge de praf. Tata, 1,80m, eu pe-aproape. Ridica tata portelanul desupra capului si-i dadea drumul pe dusumea.
-Oops! L-am scapat!
Mama: _Ca nu puteai sa-i dai drumul pe covor, nu?
– De pe covor, se strang mai greu cioburile.
Urasc, in mod visceral orice bibelou de portelan/sticla/ceramica, name it.
Iar de circul cu muntii de perne, asternuturi si plapumi de o tona jumate, am avut si eu parte. Acum, toate sunt…ancient history.
Ne punea și pe noi sa le ștergem, iar din când în când să le spălăm și lustruim. Le detest și eu, pe unele le-am scăpat, dar pe altele le-am “scăpat”. 😁
Nouă (mie şi surorii mele) bunica ne-a pregătit de-a lungul timpului: plapumă, perne (2 mari şi 2 mici, umplute cu fulgi) lenjerii (una e brodată), cuverturi făcute la război şi feţe de masă (de etamină) cusute în muşte, cu diferite modele. Nu în cantităţi mari, câte una din fiecare.
Nu am folosit niciodată plapuma, mereu a fost motiv de discuţie între mine şi mama, să o iau că nu are unde s-o mai ţină. Nici acum nu ştiu ce a făcut cu ea, cred că a dat-o cuiva pe la ţară, care are nevoie în nopţile reci de iarnă. Cuverturile iarăşi nu le-am luat sau folosit.
Dar am luat cei doi pui de pernă, cele 2 seturi ce lenjerie şi faţa de masă. Lenjeria bordată e nefolosită. La fel şi faţa de masă.
Puii de pernă însă… Unul este febleţea fiicei mele mici: l-a personalizat, are nume şi e îmbrăcat cu faţa lui de pernă originală (am 4); îl luăm an de an la mare sau munte, să doarmă pe el în camera de hotel). Iar celălalt a ajuns prin Anglia, la facultate (cu băiatul surorii mele); i-au ieşit fulgii din el de a rămas jumate din ce a fost, dar continuă să fie puiul lui de pernă preferat. Sunt punţi de legătură prin timp.
Evident, nu lucrurile păstrează amintirea persoanelor, ci mai degrabă momentele trăite împreună. Dar unele obiecte ţin loc de amintiri neavute (fiica mea nu şi-a cunoscut bunicii). Iar nouă, cei care le-am cunoscut şi am trăit o mare din viaţă alături de ele, ne mângâie sufletul, alături de amintiri, în zile ca acestea, cum e cea de azi pentru tine. Şi cum sunt, de altfel, toate zilele care au trecut de când au plecat.
Solandi, am și eu obiecte, dar sunt mai degrabă simbolice. Inclusiv niște bijuterii vechi, din argint, ale mamei, pe care nu le-am purtat niciodată.
Fiică-mea are o față de pernă, pe care o ține în cameră. A luat-o de la ai mei, când era foarte mică. 🙂
Evident, nu am formulat eu bine. 🙂 Pe lângă obiectele de prisos, pe care nici eu nu le-am luat, am vorbit (pe lângă subiect) despre cele simbolice. Pe un 21 ianuarie a murit bunica şi au năvălit din nou toate amintirile, de-a valma, citind articolul tău.
P.S. Mai în glumă, mai în serios: e ceva mister la mijloc cu nepoţii şi pernele, observ.
Nu am dorit să întristez pe nimeni, Solandi. Poate compensăm cu un pic de soare, dacă a ajuns și pe la voi. Dacă nu, scriu ceva vesel pentru mâine. 🙂
Nu-ţi face griji, nu e tristeţe. Doar dor şi amintiri frumoase. 🙂
Și eu am o relație dificilă cu mama! Aș vrea să facem pace până nu e prea târziu. Se face repede târziu! Cu tata e totul așa de ușor, vorbim zilnic la telefon, glumim… Mama până la sfârșitul unei conversații scoate toți demonii din mine. 😁
Mie nu mi-a dat, din fericire, nicio zestre. Detest și eu plăpumile grele (brr, am copilărit cu ele), bibelourile, călcatul… Dar ne-a făcut cadou verighetele! 🙂
Te îmbrățișez!🌷
Merci, Blanche. 🤗
Poate reușiți s-o dați la pace cumva, ar fi tare mișto. Vă țin pumnii!
Asta-i soarta fetelor, sa primeasca zestre 🙂 Nu mai tin minte ce am luat de acasa cand m-am maritat, nu prea multe, ca aveam un apartament foarte mic si locuiam la 5 minute de parinti, puteam imprumuta chestii la nevoie. Dar la maritisul secund, in Dk, mi-a trimis mama, evident fara sa ma intrebe, ‘jdemii de pachete, plus ce a tot carat cu ea cand venea la noi: 3 plapumi de lana, 4 perne mari de puf, 12!!! seturi de lenjerie de pat de damasc alb (eu urand visceral lenjeria alba = apretat, calcat, deci nu le-am folosit niciodata), vreo 10-12 fete de masa albe, brodate, X seturi de mileuri, vreo 20 de gobelinuri inramate!!….nici nu mai tin minte totul. Eu sant foarte “calduroasa” noaptea, deci exclus sa dorm cu plapuma de lana de o tona si perna gigantica de puf. Am pastrat cate una din fiecare pentru mama, cand venea la noi, restul le-am donat. Acum mai am doar o fata de masa brodata de ea, foarte frumoasa, restul s-au dus, ca si mama s-a dus. Si eu am avut o relatie extrem de tensionata cu mama, toata viata mea, eu fiind “incapatanata” iar ea foarte autoritara si total lipsita de diplomatie. Plus cu o dementa progresiva dupa o operatie pe creier. Nu am apucat sa ajungem la un “numitor comun”, si asta o sa ma macine tot restul vietii. Cei care mai aveti parinti, aratati-le ca-i iubiti pana nu e prea tarziu. “Dupa” vor fi doar regrete.
Desi înțeleg partea cu regretele, cred că, uneori, ne judecăm cam aspru. Sunt cazuri în care doi oameni pur și simplu nu se pot înțelege, din varii motive. Unul ar fi mentalitatea diferită. Legăturile de sânge nu pot compensa tot și nici nu sunt o garanție că lucrurile merg pe făgașul dorit. 🙂