Nu ai nici dreptul de a stabili dacă mi-e bine sau nu, nici dacă ar trebui să îmi fie într-un fel anume, nici dacă ar trebui să fiu recunoscătoare, nici nimic. De fapt știi ceva? N-ai niciun drept în ceea ce mă privește, așa cum nici eu nu am asupra ta sau a altora, indiferent cât mi-ar fi de apropiați.
A-i spune cuiva ce sau cum trebuie să se simtă, presupune că îți arogi dreptul de a-i anula gândurile și trăirile, ceea ce este nu numai arogant, dar și complet aiurea. Nu există un tribunal al senzațiilor, din fericire, exact ăsta a fost și motivul pentru care am scris textul cu partea plină a paharului.
Da, l-am scris cu năduf și am să recidivez de câte ori voi simți nevoia. N-am ce să îmi cenzurez, nu găsesc motive sau justificare pentru a o face vreodată, pentru simplul motiv că scriu despre sau raportat la mine.
Nu ai de ce să fii tristă, mi s-a zis cu nenumărate ocazii.
Sigur-sigur? Adică e careva în papucii mei și știe exact dacă am sau nu motive? Stă cu mine în casă, cunoaște exact ce am făcut sau ce mi s-a întâmplat în fiecare minut al existenței mele? Știe dacă mi-e rău, dacă mă doare sau dacă sufăr de ceva?
De fiecare dată când vine primăvara, râd și plâng în egală măsură. Mă bucur că e vremea mișto, că înfloresc toate cele, că se întunecă mai târziu și să pot să zburd pe câmpii, dar mă omoară alergiile. Da, am multe. Nu, nu le-am cerut eu, nici n-am făcut ceva să le capăt. Iar până apare un tratament adevărat, nu antihistaminice sau spray-uri cu corticosteroizi, voi fi epuizată. În fiecare an, timp de minim două luni, sunt obosită și amărâtă, pentru că nu pot să respir normal, iar treaba asta duce la migrene și la nopți nedormite.
Nu e nevoie de cine știe ce atrocitate de boală ca să suferi, așa cum mi s-a spus. “Haide, frate, că nu ai cancer. Ce naiba?” Băi, n-am și sper să nici nu mă trezesc cu așa belea pe cap vreodată, dar alergiile alea chiar sunt o problemă nasoală. Pentru mine, desigur, poate alții pot trăi relaxați fără să respire, la mine nu funcționează. Lăsând sarcasmul la o parte, nu doresc nimănui să vadă cum e să se sufoce, este îngozitoare senzația. Iar treaba asta, câteva nopți la rând, duce la oboseală acută. Iar oboseala duce la iritare și la scăderea randamentului.
Așa că-mi bag picioarele în părerile altora vizavi de problemele mele și-n ce cred ei c-ar trebui să cred. Sunt singura în măsură să stabilesc dacă mi-e bine sau nu, că doar nu ne sufocăm împreună. Și nici nu-mi povestesc belelele, în general, fie că-s ele de sănătate, familie, financiare sau de serviciu, cât să poată stabili alții ce și cum.
De fapt, cele mai importante evenimente din viața mea sunt și vor rămâne private, indiferent dacă și cât voi continua să bat câmpii aici sau aiurea, pentru că sunt un om nu numai introvertit, dar și foarte discret. Viața mea este conectată de a altora, nu pot și nici nu doresc a expune ceea ce nu-mi aparține în exclusivitate sau pentru care nu am permisiune.
În încheiere. Sau în loc de.
Am apreciat și voi aprecia întotdeauna încurajările și optimismul. Voi zâmbi fie și amar, numai în colțul gurii, dacă atât voi putea, la fiecare încercare a cuiva de a-mi ridica moralul. Da, ajută mult să știu că cineva s-a gândit la mine. Dar nu voi aprecia nicicând încercările de a anula ceea ce simt sau miștourile pe subiect.
–
(Photo by Nathan Dumlao on Unsplash.)
Sunt mamă de gemeni, un an si 10 luni au băieții. Sunt epuizată, tot timpul, mai ales din cauza lipsei de somn. Mereu aud texte motovationale: asta e cea mai frumoasă perioadă, trebuie să te bucuri, trebuie sa iei totul cu calm, trebuie aia, trebuie ailaltă. Si eu sunt praf, si trebuie sa suport toate parerile celorlalți despre cum ar trebui sa fac, sa ma port, sa ii cresc. Si am obosit. Am spus stop. Nu esti in locul meu, taci din gura. Arata-mi ca esti acolo daca am nevoie si cam atat. De sfaturi bine i tentionate sunt sătulă. Asa ca rezonez cu ceea ce ai scris azi. Nimeni nu are dreptul sa-mi spuna mie ce sa simt si cum sa simt. Suntem diferiți. Atat
P.S Bafta multă cu blogul!
Mulțumesc frumos, Dyamisi! 🙂
Dacă încep să scriu de sfaturile și părerile (nesolicitate, desigur) legate de copil și de creșterea lui, nu termin nici până mâine. Mă exasperează oamenii care se bagă unde nu le fierbe oala.
Multă baftă cu gemenii și sper să vă fie bine. Vă țin pumnii. 🤗
După eventimentele care s-au întâmplat în viața mea, în ultima perioadă, am ales să mă izolez. Am apreciat încurajările și susținerea celorlalți, dar am preferat să nu dau explicații pentru ce simt în fața celor care considerau că totul e spre bine.
Alergii n-am. Dar am văzut de aproape ce înseamnă. Și mi se pare groaznic.
Deși am crezut că ”Raiul tău personal” de acolo ți se potrivește mănușă, se pare că tot există o bubă. Nici Raiul nu mai e ce-a fost!
Îți doresc să treci ușor peste perioada alergiilor.
Anouk, alergiile s-au estompat mult de când am plecat din România și, mai ales, din București. Nu au trecut și nici nu au cum în câțiva ani, medicii au zis că trebuie să am multă răbdare. Partea mișto e că nu am mai fost nevoită deloc să ajung la spital, la urgențe, de șapte ani.
Îți țin pumnii și ție și sper să te repari cât se poate. De bine, va fi bine când zici tu, nu contează ce cred alții. 🤗
Optimismul vs. realitate, mie asta mi se pare o utopie. Ca să fiu clară, nu sunt deloc în stare să suport negativiști, atâta vreme cât ei nu sunt doar niște oameni cu argumente ancorate în realitate. Nu este vorba aici despre realitatea mea, pe aia o rezolv eu.
Asta face diferența în opinia mea. Este ca și cum criticăm fără să avem soluții, este ca și cum criticăm o situație/unom fără să vedem și faptele bune sau situațiile favorabile.
În acea bulă eu aș situa depresivii, aia este bula de care evit să mă apropii.
În rest, An(oh), eu am înțeles corect mesajul acelui articol și sunt profund de acord cu el. M-am săturat de oamenii care știu cum mi-ar fi mie bine, de cei care mi-ar face program, de cei care, a se citi aici orice situație în care nu ai o mână de ajutor, dar ai o grămadă de degete care îmi indică sensul contrar vieții mele.
Sandra, păi excesele sunt deranjante, indiferent de direcție. Că nu-mi plac deloc nici oamenii care au o problemă pentru fiecare soluție, mi se par la fel de obositori ca cei care te omoară cu optimismul forțat.
Poți să nu ai de oferit o mână de ajutor, că nu suntem Dumnezei, să rezolvăm orice, dar poți avea ori o brumă de empatie, ori bun-simț, să-ți vezi de ale tale. S-au cam înmulțit dătătorii cu părerea în ultima vreme, d-aia am scris. 🙂
Putem fi oameni, atât. Mulți dintre noi am uitat ce înseamnă asta.
Ana ❤🌼
🤗