Din punct de vedere vestimentar nu sunt cea mai elegantă ființă, nu mi-am propus asta vreodată. Nici măcar pasionată de haine nu sunt. Iar sprijinitul cabinelor de probă prin magazine, ore în șir, ori scobitul rafturilor după vreun chilipir ies din discuție. Detest să merg la shopping. Cu toate astea, fac eforturi. Minime, e drept, însă mă străduiesc, pentru că nu suport deloc hainele deteriorate excesiv sau nepotrivite.
Când eram copil, îmi cumpăra maică-mea niște chestii hidoase, închise la culoare și mai mari cu măcar un număr, fie că era vorba de ținutele pentru afară sau nu. “Să-ți vină și mai târziu, mamă.” Mereu le-am detestat. Iar acasă, ce să mai spun? Aveam parte de cele mai sinistre cârpe. De la pijamale flaușate și tot felul de halate, până la treninguri ce erau menite a fi purtate până la “ultima suflare”. Se scămoșau, se lăbărțau, arătau ca naiba, dar erau hainele de casă. “Nu te vede nimeni”, îmi tot repeta.
Mi-am făcut atunci o promisiune
Atunci când o să fiu pe curul meu, la casa mea, și nu voi mai fi nevoită să cer nimănui nimic, o să mă simt relaxată și în hainele de casă. Sau, mai bine zis, în special în ele.
Și m-am ținut de cuvânt. Am chestii puține, dar mișto, pentru că e musai să-mi placă de mine când mă târâi de colo-colo. E important să pot lua cheile și telefonul în buzunar, la o adică, și să ies până la magazin, fără să mă mai schimb. Ori să pot deschide relaxată ușa de la intrare și să primesc o vizită neanunțată, dacă e cazul.
Tricou, jeans și teniși sunt o ținută perfectă pentru acasă, din punctul meu de vedere. Ori, de ce nu, o rochie asortată la un parfum fresh, plus o pereche de sandale mișto și comode, vara, că mai există și zile în care nu am chef să umblu în picioarele goale. Ori… habar nu am, orice îmi trece prin cap. Cămăși de tot felul, că tot le ador.
Ce e important, până la urmă, este să-mi placă mie de mine. Și să nu îmi mai vină să mă ascund sub pat când sună la ușă. Iar ăsta e numai unul dintre piticii cu care am crescut. Am mai mulți, mult mai mulți. 😀
Eu am învățat să-mi fac singură haine atunci când ce se găsea de cumpărat era de nepurtat. Deși, chiar și atunci reușeam să găsesc câte ceva care putea fi modificat. Și fac asta în continuare, nu din necesitate ci din dorința de a da personalitatea mea lucrurilor pe care le port.
Dar am fost impresionată de necesaire-ul unei prietene din Germania și mi-am promis că toate lucrurile din trusa mea de toaletă vor fi de calitate și frumoase. Chiar dacă sunt doar pentru mine.
Îmi făceam și eu haine singură, Anouk. Aș mai face și acum, de fapt, dar nu mai am deloc timp. Zace mașina de cusut în cutie. 🙁
Păi eu de-aia n-o țin în cutie! Ca să n-o las să zacă. Și nici nu suport s-o șterg de praf așa că mai bine o folosesc.
“Las’ ca nu te vede nimeni”, “las’ ca e pe dedesubt, nu se vede”, dormit in tricou vechi, stat in casa in haine vechi si lalai…n-o sa inteleg niciodata atitudinea asta. Ma imbrac pentru mine, nu ca sa vada “lumea”. Ce, nu merit o pijama frumoasa? Sau un costum de casa comod, dar elegant, sau haios? Mie mi-a cusut mama toate hainele, de cand m-am nascut pana acum cativa ani, cand s-a prapadit. Mi-au ramas 2 geamantane f. mari pline cu carpe, majoritatea matasuri, dar nu numai, cumparate in calatoriile mele prin lume. Si m-am apucat de invatat croitorie, from scratch, din carti, YT, cursuri…pana a devenit un hobby. Stiam din fericire sa cos la masina, dar doar chestii marunte. Acum am prietene si colege care ma “asalteaza” sa le cos haine, plus fetite din vecini carora le innoiesc garderoba frecvent. Am din pacate dificultati de concentrare dupa un burn out total, dar in zilele “bune” sant la masa de lucru, unde cele 3 masini ma asteapta rabdatoare.
Sper să se rezolve cu timpul, Cornelia, să te repari. 🙂
Mi se pare un hobby foarte mișto și util. Cursuri nu am făcut, că nu îmi permite timpul, dar poate cândva… cine știe?