Pentru mine, curățenie generală înseamnă chiar generală. Adică scotocesc și lustruiesc fiecare cotlon al casei, de la sertare, dulapuri și debarale, până la scos cărți din bibliotecă și curățat draperii. În anul ăla, să fi trecut aproape douăzeci de-atunci, stăteam cu chirie, deci nu fusesem eu în măsură să aleg cum să decorez casa.

Mă holbam lung la mormanul uriaș de material ce zăcea în mijlocul camerei. Cum să curăț eu cantitatea aia uriașă de textile? Cine mama naibii și, mai ales, de ce ar pune-n casă hidoșeniile alea de draperii, decolorate și grele, de velur, aproape la fel de groase cât un covor? Magnet pentru praf, nimic altceva. Măcar de s-ar fi potrivit cu mobilierul, dar n-am avut noroc.

M-am tot învârtit și răsucit prin casă degeaba. Să le spăl eu nu aveam cum, să le pun la loc jegoase, cum erau, ieșea din discuție. După ce inhalasem o cisternă de praf încercând să le dau jos, nu le-aș fi pus la loc în halul ăla nici moartă. Când, deodată, bingo!

Îmi vine strălucita idee de a le duce la Nufărul

Le-am compactat cât de mult am putut, le-am îndesat în saci și le-am târât la Nufărul. Aveam unul la câteva blocuri de mine, aproape de intersecție, care mă mai salvase la un moment dat dintr-o situație neplăcută. Îmi vărsase un coleg niște suc pe un palton bej, din stofă de lână. Noroc cu femeile de acolo, m-aș fi ofticat rău de tot să nu îl mai pot purta, mai ales că nici situația materială nu îmi era strălucită.

Cu transpirațiile șiroaie pe ceafă și pe spinare (am zis deja că erau foarte grele textilele, da?), trag de ușă, mă introduc în interior și mă așez într-o parte. Cele două femei care lucrau acolo completau ceva într-un caiet.

– Numai puțin, domniță, îmi spune a’ mai în vârstă, două minute, să terminăm de scris aici.

Am dat semi-leșinată din cap și m-am așezat pe unul dintre saci. S-au apucat să vorbească între ele. Un minut, două, trei, zece… În mod normal, le-aș fi întrerupt. Deși sunt un om răbdător, nu-mi place să aștept inutil. Ba, chiar, mă enervează oamenii care nu își fac treaba, dar discuția dintre cele două devenise foarte interesantă.

– Știi ce mi-a zis aseară, Ginuțo? Că el nu e fraier, să-l țin doar cu ciorbă. Dacă era să vrea doar haleală, mai bine se duce la mă-sa, măcar acolo nu face nimic. Pune-te masă, ridică-te masă…

– Ei, ia la el, tu. A prins glas, bâlbâitul. Păi și ce soarele mă-sii a vrut, i s-a acrit de prea multă liniște?

– Zice să pun și eu o cârpă mai acătării pe mine, să arunc halatul ăla cârpit, pe care îl port când fac treabă.

– Păi și? Că asta nu e mare lucru. Ia și tu altceva, că nu mai suntem pe vremea împușcatului, să n-ai de niciunele. Mergem după muncă aci, la bazar, și cumpărăm.

– Ei stai, că nu a fost tot, da’ mi-i jenă și nu știu cum să spun.

– Spune, făi, pe direct! Sunt femeie bătrână, cu ce crezi că mă poți speria?

– Nu e de speriat, e… eu sunt femeie serioasă, păcatele mele.

Mă uitam la Ginuța cum începe să-și piardă răbdarea, încercam să mă fac mică-mică, pe după ghivecele cu plante, să nu mă vadă, și mă rugam să nu o apuce taman atunci hărnicia. Eram deja foarte curioasă care era finalul poveștii.

– A scos din geanta de muncă niște reviste și mi le-a vârât sub nas, Ginuțo. Erau cu femei despuiate, Doamne iartă-mă, că n-am mai văzut așa ceva până acum. Și m-a pus să stau în patru labe, că cică așa vrea de acum încolo să facem.

Și s-a pus Ginuța noastră pe-un râs, de se zgâlțâiau flacoanele de detergent de pe rafturi.

– Am crezut că cine știe ce ți-a făcut, făi, fată. Păi și nu ți-a plăcut deloc, deloc?

– Nu știu, că nu puteam să fiu atentă la altceva, mă tot lovea cu burta pe spate. Duios, așa, că nu era rău cu mine. Dar pleoscăia de parcă mă pocneau valurile, la mare.

Ăla a fost momentul în care am căzut, grohăind de gâs, de pe sacul pe care stăteam ghemuită. Duios, auzi la ea! Râdeam eu, râdea și Ginuța, de ne curgeau lacrimile pe față. Am rămas în relații bune, că stătea la blocul vecin și ne mai întâlneam prin zonă. În loc de bună-ziua, de câte ori ne vedeam, ne bușea râsul, de se uita lumea la noi ca la urs.

–

(Photo – Gratisography.)