Mă văd nevoită să recunosc, sunt dependentă de endorfine, dopamină și oxitocină. Ăsta este unul dintre motivele principale pentru care mizeria asta de pandemie mi-a tăiat tot cheful de orice și m-am târât precum o râmă semi-leșinată în ultimul an și jumătate. Incertitudinea și statul în mare parte între patru pereți mă ofilește moleculă cu moleculă.

Dar gata, s-a terminat sper! Lumea e grămadă pe vaccinuri, olandezii estimează că 55% din populație e deja imunizată (mă refer la cea de aici, nu săriți cu statistici din altă bucată de planetă), iar lucrurile par că încep să se miște din nou. Oamenii par mai vii și mai veseli, ca atare am îndrăznit să ne facem (timid și cu frică, e drept), niscai planuri pentru vara asta.

Prioritatea numărul zero pentru mine este să-mi țin din nou în brațe suflete dragi. Nu duc lipsă de discuții, schimburi de idei, hobby-uri sau activități, ci îmi lipsește enorm interacțiunea “pe viu” cu ceilalți. Dar, măcar, zilele trecute au fost cât se poate de animate. Proiecte provocatoare, discuții, planificări, rezervări de cazare prin colțuri de Europă, oleacă de stres (bine, fie, mai mult :P) și zâmbete tâmpe pe mutră. Plus niște vorbe foarte mișto, pe care speram să le aud și care au venit la fix.

Cam așa a fost săptămâna mea. Haotică, dar vie.

Dar cea mai tare surpriză, deși așteptările și încordarea mea erau concentrate pe partea profesională, a venit de acasă.

Nu am reușit zilele astea să mă bag în pat mai devreme de ora 1 noaptea oricum aș fi întors treburile și oricât de eficientă mi-aș fi dorit să fiu. Trezit – spălat – cafele – muncă, muncă, muncă – spălat –  somn. Asta a fost rutina mea. Chinuitoare și densă.

Ieri seară m-a rugat inginerul să-i calc ceva de cârpe, să meargă la birou a doua zi. În mod normal, de când cu pandemia, lucrează de acasă. Tot în mod normal, deși face de toate, călcatul rufelor e inamicul lui numărul 1. Detestă mai mult ca mine, iar eu urăsc să fac treaba asta din toți rărunchii. Ei bine, azi-noapte, când mi-am terminat treburile și am urcat, am constatat că își călcase singur. Și m-am topit.

Cam așa au fost zilele astea pentru mine, sper că și ale voastre au fost măcar la fel de mișto. Spor la weekend! 😊

–

PS: gata cu lockdownul. De astăzi, 5 iunie, în sfârșit revine și la noi treaba la normal cât de cât. Nu știu cum am rezistat din decembrie până acum fără să ne luăm câmpii, dar atât au ținut restricțiile la noi.