Am primit, ieri, în cutia poștală, un plic roșu. Foarte drăguț. Am verificat adresa și l-am deschis veselă, însă ușor uimită. Cu vecinii ne uraserăm deja, de Crăciun, dar cine știe… poate-o fi prins vreunu’ reduceri la Alzheimer.

Felicitare și un text. Un an nou mai bun și fericit, ho ho ho și bla bla bla, ajung la partea în care Georgel, să-i zicem, trebuia să returneze ceva expeditorului. Zic, băi, nu știu eu destulă olandeză, asta e clar, dar e ceva aiurea. Îi arăt și inginerului. Așijderea. Purcedem spre odaia Translate-ului nostru personal. Adică, na, avem și varianta aia seacă de Translate, de la Google, dar nu ne satisface. Nici nu se uită cu milă la noi, nici nu se strâmbă și nici glume bizare, de adolescenți dilii, nu știe să facă.

‘N fine, revenim. Citește săraca, traduce, într-un final ridică ochii din hârtie:

– Auziți, voi sunteți siguri că asta e pentru voi?

Am coborât buluc pe scări. Amândoi. Sper să nu fi desfăcut naibii plicul altcuiva, că-i de cacao. Desigur că era al altcuiva. Adică, mă rog, adresa era corectă, da’ nu și adrisantu’. Numai că noi nu mai văzuserăm și acest minor aspect și l-am trimis, cu jalba-n proțap, pe inginer la vecini. Cum să greșești, nene, în halul ăsta, păi se poa’ așa ceva? Ne ia naibii cu palpitații pe la corazón.

Ducă-se Georgel, mi-am adus aminte de o fază

Tot cu o scrisoare, dar mai veche. Eram aproape de finalul liceului, iar e-mail sau SMS nu existau la vremea aia. Dacă voiai să faci o declarație de amor cuiva (ori să-l înjuri), aveai la îndemână doar variantele clasice: telefon fix, gură, pumn, creion și hârtie.

Scot manualele din ghiozdan și mă apuc de teme. Mate? Mmmnu, mulțumesc, fac mai încolo, că p-astea le termin repede. Haide să-nvăț la fizică, și-așa e cu chin. Deschid cartea și găsesc un plic. Extrag misiva, m-apuc să citesc:

“Că când te văd mă trec fiori,
Pe lângă tâmple-mi curg sudori,
Aș vrea să fii iubita mea
Și-n lume să putem pleca […]”

Mă rog, nu chiar cu vorbele astea, parafrazez, însă ați prins ideea. Aveam un ditamai Luceafăru în fața ochilor, cu versuri și parfum, scris pentru mine. PENTRU MINE!

Bănenebă, așa treabă proastă am făcut? Adică nu am reușit să sperii, încă, orice suflare masculină ce mișună în preajma mea, mi-oi fi pierdut din “farmec”? Cum să îndrăznească a-mi pune careva scrisori d-astea în carte?

Îi scriu nefericitului

“Te rupe tata, fraiere. Hăhă! Iar după aia-ți scoate mațele, te spânzură cu ele și te atârnă la fântâna arteziană din centru. Hai să rămânem în friend zone, că e mai bine.” Tot pe amor i-am scris și eu, cum ar veni, doar că pe invers.

Pentru efect maxim, eu nu mă comport mișelește, aștept următoarea săptămână și-i înmânez personal misiva:

– Uite aci, Clementina, citește și ia seama. Friends, da? Ar fi păcat să nu, că pari băiat inteligent și o să plângă mă-ta după tine.

Băi, nu știu de ce, dar a dispărut bietul de el. Avea meditații împreună cu mine, la fizică, însă admit că este posibil să îl fi speriat oleacă și să fi schimbat ora. Mai ales că (asta am aflat ulterior) nu era el autorul misivei. Iar partea cea mai mișto – nici eu destinatara odei. Doar un concurs bizar de împrejurări, niște livrări poștale făcute în stil românesc, ceva presupuneri și feedback dat pe genunchi, la nervi.

Photo by Omar Markhieh from Pexels.