Mă întreba cineva, la un moment dat, de ce am refuzat colaborarea cu un furnizor pe care mi l-a recomandat. Pentru că eu nu lucrez cu eroi, i-am răspuns. Chestiune care a creat confuzie maximă. Nu s-a lămurit prea bine nici după ce am explicat mai în detaliu că efectiv nu pot să încredințez lucrări cuiva care nu are grijă de sine.

Furnizorul de servicii, în cazul nostru o domniță, își făcuse un titlu de glorie (strigat, de altfel, din toți plămânii pe social media) din faptul că nu are timp nici să moară, darămite să se hrănească adecvat, să doarmă suficiente ore ori să aibă grijă de sine. “Sunt atât de obosită”, scria femeia, “încât am dat greșit adresa de livrare pentru comanda de la restaurant. Hahaha.”

Pardon, vă rog să mă iertați, dar cum mă ajută pe mine povestea asta? Cunoscuții domniei sale s-au amuzat copios, eu am mai dat două scroll-uri și am închis, ferm convinsă că nu intenționez să mă încred în ea vreodată. Că, na, “hahaha, să vedeți ce am pățit, am trimis lucrarea către altă adresă de e-mail” mie nu mi se pare deloc amuzant. Ba, chiar, îmi dă fiori pe șira spinării, pentru că absolut toate lucrările sunt confidențiale până la divulgarea lor de către deținătorul informației (adică de către client). Așa scrie în contract. În cazuri speciale se merge chiar și mai departe și se solicită semnarea unui NDA (Non-Disclosure Agreement).

Avem iluzia sacrificiului adânc întipărită în cultură

Povestea cu “m-am sacrificat” am tot auzit-o, în nenumărate rânduri, de când eram mici. În special de la părinți. Faptul că te neglijezi te face un părinte mai bun? Nu, cu siguranță. Va fi copilul tău mai fericit dacă te vede cu cearcănele până la buric? Răspunsul e nu și de această dată. Mai mult decât să îi oferi un extraordinar de prost exemplu nu vei obține.

Mi-aduc aminte de maică-mea, care robotea non-stop, în căutarea perfecțiunii în casă. Totul era la dungă, nu găseai absolut nici o scamă pe jos sau vreo urmă de praf peste mobile. Până și franjurii de la covorul persan din sufragerie erau aliniați la milimetru. “Pentru voi, mamă, să vă fie frumos acasă.”

Păi pentru mine era frumos și pe maidan, că mă distram cu copiii, nici nu conta că erau noroaiele până la genunchi. Sau la vecina bunică-mii, la care chiar dacă nu era lună în casă, fugeam aproape zilnic să îmi spună poveștile tatălui ei despre războaie și ce s-a întâmplat când au fost deportați în Cadrilater.

Nicăieri, indiferent unde mergeam, nu m-a interesat cât de fancy era locul sau dacă era totul la dungă. Nicăieri nu mergeam să mănânc te miri ce fandoseli, mi-ar fi fost suficientă o felie de pâine presărată cu zahăr, dacă ar fi fost asortată unei porții bune de râs și de distracție.

Mi-as fi dorit, copil fiind, mult mai puțin sacrificiu și mult mai multă atenție, mai multă veselie și mai mult timp petrecut cu ai mei.

Ca să mă-ntorc de unde am pornit

Povestea cu sacrificiul este valabilă peste tot, indiferent de vârstă. Ori are careva senzația că vor fi colegii sau șefii mai impresionați dacă leșini de inaniție pe scări, în timp ce plimbi trei rapoarte prin firmă? Sau crezi că dacă stai constant peste program îți va ridica cineva statuie? Cel mult te vor înjura colegii că strici mersul firesc al lucrurilor, iar șefii, dacă nu au o fărâmă de echilibru și empatie, vor profita din plin de povestea asta. Cel mult, te vor mitui cu ceva bani sau beneficii în plus, însă întrebarea mea este: merită? Merită să nu ai o viață personală relaxată?

Desigur, există și excepții: persoane cu probleme, părinți cu copii bolnavi cronic sau cu nevoi speciale, perioade dificile din punct de vedere financiar. Însă nu despre excepții vorbesc. Am avut și eu perioade în care am avut două joburi sau am tras foarte tare, pentru că am fost nevoită. Însă nu l-am considerat sacrificiu, ci o rampă de pornire, o reîntoarcere la normalitate.

Ca să închei, că m-am lungit. Nu lucrez cu oameni care se sacrifică, nu îi doresc în echipă. Cine nu are grijă de sine, cu siguranță nu poate avea grijă de proiectele mele.