M-a făcut mama o sensibilă, în ceea ce privește simțul tactil. Terminațiile nervoase își fac treaba mai mult decât excelent, plus că am pielea extrem de subțire. Ei bine, treaba asta vine la pachet cu avantaje și dezavantaje.
Pe de o parte, am expoziție de vene. Nu stau asistentele medicale să scotocească și să mă înțepe de zece ori atunci când e nevoie. Pe de alta, însă, e coșmar. Orice etichetă, orice cusătură aiurea a hainelor, orice firimitură de pe birou, mă omoară de nervi. În patul meu este exclus să mănânce careva, cu excepția cazurilor în care este cuvertura pusă și inculpatul se asigură că nu ajunge nici o fărâmă sub ea.
Să stabilim și peisajul
În timpul vacanțelor de vară, îmi preumblam suavul fizic pe la țară, la bunicii din partea mamei. Pe cei din partea tatălui, din păcate, nu am avut norocul să-i am prea multă vreme prin preajmă. Iar povestea de azi e cam din perioada liceului, când ai mei părinți au considerat că e bine să îmi arate mai în detaliu cum e cu munca fizică, în speranța că mă vor speria și voi pune burta pe carte. Nu că nu aș fi învățat, doar așa, preventiv.
Și pentru că așa este viața de licean, cumplit de grea în timpul liber, bântuiam de cu seara prin sat și pe coclauri până la ore foarte ăăă… matinale. În vacanțe ne strângeam acolo mai mulți “orășeni” și ne distram cum puteam, bucuroși că părinții nu erau cu ochii pe noi. Bunicii nu aveau oricum timp și chef de așa ceva.
Deși fuseserăm anunțați că a doua zi, dis de dimineață, vom fi treziți să mergem la câmp, la cules de mazăre, nu ne-a păsat. Ne-am văzut liniștiți de ale noastre și ne-am băgat la somn foarte târziu.
Spre câmp, la nici cinci dimineața
Cred că apucaserăm să dormim cam trei ore și ne-au trezit. Ne-au dat cincisprezece minute să fim gata și am plecat, mai mult târâș. Sincer, nu îmi aduc aminte deloc drumul până acolo. Deloc, deloc. Mi-aduc aminte doar că eram foarte năucă, era mult prea dimineață pentru mine, și că nu nimeream nemernicul ăla de tricou cum trebuie, numai anapoda. Ori îl luam pe dos, ori cu spatele.
Ne-am semi-dezmeticit la câmp unde ar fi trebuit să pigulim păstăi de mazăre. “Trei rânduri de fiecare și plecăm. Dacă se ridică soarele, nu mai putem munci.” Atât ne-a spus bunică-miu și ne-a pus câte o traistă din bumbac pe după gât. Ah, nu, ne-a mai spus să deșertăm conținutul în sac atunci când le umplem.
Mă, nene, nu știu cum să zic eu, finuț, cam cât de nemiloasă mi se părea mie toată povestea. Eram plină de draci. Nu numai că îmi era foarte somn, de mă clătinam pe picioare, dar mai erau și nenorocitele alea de rânduri interminabile. Ce naibii, frate, nu puteau să le facă și ei măcar la sfert, așa? Sau, hai, la o zecime. Că te plictiseai să mergi cocoșat, cu traista aia de gât. Plus că zburătăceau tot felul de insecte, în toate direcțiile, de te făceau cu nervii. “La muncă, ‘tu-ți crocodilul mă-tii de copchil, lasă visatul! Se duce roua și nu mai facem nimic.”
Am terminat, până la urmă
Bine, de fapt, n-am terminat – terminat. Am terminat la modul că s-a săturat bunică-miu să tot strige după noi, bietul de el. Cred că nici dacă ar fi mâncat un pumn de cuie la micul dejun nu ar fi avut vocea atât de dogită, ca după cele două ore cât a fost paznic la lepre.
“Hai, suie aici și închide un ochi până acasă”, mi-a zis și a bătut cu palma sacii cu mazăre din căruț. Evident că nu am așteptat să repete. De fapt, nici nu terminase bine fraza, că eu eram deja cocoțată, precum găina în vârful grămezii.
Doar că mi-a fost jenă după vreo câțiva metri. Viteza cu care se deplasa scăzuse și mă simțeam prost să mă care ca pe ăi’ mici.
– De ce te-ai dat jos?
– E incomod, mă înghiontește la coaste. Doar știi că nu îmi place.
– Tot prințesă de la oraș, ă? V-ați învățat prost, tataie!
Mai bine prințesă, decât să îi spun că parcă îmbătrânise un pic și nu mai e la fel de în putere. Plus că i se îngreunase respirația. Ne-am făcut și noi că ne sprijinim de saci si am împins căruțul ușor, cât să nu se prindă, până am ajuns la șosea și i-a încărcat portbagajul unui vecin. Deja se ridicase soarele și se făcuse cald, aerul prăfos devenise cam greu de suportat.
Photo by Becca Tapert on Unsplash.
Ai amintiri frumoase cu bunicul, de care cred ca îți este dor.
Eu am fost “print de la oraș”, vorba bunicului tău, neavând asemenea amintiri. Bunicii din partea mamei nu i-am prins, iar cei dinspre tata erau foarte departe. Am mers de câteva ori la ei la Bihor, și când a încercat o mătușa sa m-a ducă la camp, i-am spus scurt ca “eu am venit aici in vacanța, nu la munca”.
Singurele “munci” au fost culesul de fragi și zmeura, lângă Brașov, in zona de unde este mama. Uram și chestia asta!
Totusi, nu m-am dat înapoi de la munca mai târziu, și drept dovada, acum, lucrez intr-una dintre cele mai grele industrii.
Mi-e dor de ei, da. Nu m-a speriat deloc munca fizică. Ba dimpotrivă. Abia aștept să vină sezonul de scobit în grădină. 🙂
Multe amintiri frumoase am si eu cu bunicii din partea mamei, la tara. Mergeam acolo in fiecare vacanta de vara, uneori si iarna. Gaseam si cativa camarazi de obraznicii pe acolo. Dar si singura ma distram de minune, m-am simtit intotdeauna bine in compania mea 🙂 In afara de bunici mai erau, in acelasi sat, doua surori ale bunicului si o sora de-a mamei, aveam deci multe “vizite” de facut, plus ca aveam intotdeauna o scuza sa nu mananc, “am mancat la bunica, sau la tanti X” etc (am fost o pestilenta pentru ai mei cu mancatul, pana pe la liceu). Dar nici foame nu avea cum sa-mi fie vreodata, ca livezile, gradinile si viile erau pline de bunatati! La munca nu ne-au pus, dar mi-amintesc un an cand am hotarat, impreuna cu doi veri, din care unul foarte print de oras, sa pazim via o noapte. Aveam vreo 10-12 ani. Am construit de cu ziua o coliba, ne-am dus provizii, iar pe seara ne-am pus la panda. Nu stiu exact ce pandeam, dar in linistea noptii, in afara da latraturi razlete, erau din ce in ce mai multe zgomote ciudate. Ne-am inghesuit noi unul in altul un timp, dar ne-au cedat nervii dupa vreo doua ceasuri, si am hotarit sa mergem acasa. Scuza a fost ca riscam sa ne prinda somnul si nu mai putem “lua atitudine” daca vine vreun hot, deci ne facem de ras. Bine, de ras tot ne-am facut, ca ne-am intors acasa cu coada intre picioare, dar macar am dormit in paturile noastre, cu mai putini “balauri” imprejur :-))
Unde esti, copilarie…
Da, buni paznici erați, Cornelia. :)))))))))
Am plecat și eu cu gâștele, m-am luat cu joaca și m-am întors fără ele. Văleu, ce mi-a făcut bunică-mea atunci! 🙂 Noroc că s-au întors singure seara.
Ah, muncile câmpului, moartea mea! Credeam că le-am făcut pe toate, dar uite că asta cu măzarea mi-a scăpat.
Bine, am fost la fasole care tot pe principiul “cu noaptea-n cap” se realiza, că, dacă dădea soarele și căldura, se scuturau păstăile pe loc. Și sfecla mergea tot la categoria asta din cauză de pământ reavăn dimineața. De fapt, cam peste tot pe câmp trebuia să te înființezi la ore d-aste inumane când aveai ceva de făcut. 🙂 Cred că și calul (că bunicii au avut tot timpul cal și căruță) înjura în barbă când era înhămat dimineața pe întuneric.
Și, pe cât de mult am urât muncile câmpului când eram copil, pe atât de mult îmi lipsesc azi. Atunci puteam, dar nu voiam, acum nu-s sigur că aș mai putea, dar tare aș mai vrea. 🙂
La sfeclă nu am fost, cel mai mult detestam culesul porumbului. Frunzele alea uscate zgâriau ca naiba. Dar, da, ce vremuri!
După ce o să te muți la casă, ai să constați nu numai că poți, dar e și foarte relaxant să dai cu sapa în grădină. 🙂 Iar după aia razi o bere rece, în timp ce întorci fripturile pe grătar. 😛
Deci eu sunt singurul nascut si crescut la tara pana acum?
Nu mi-a placut niciodata munca campului, de fapt n-am o problema prin gradina in schimb cand vad suprafete mari ma ia cu lesin.Ani de zile le-am explicat alor mei ca la cat baga in arat, discuit , semanat, munca fizica si altele,cumpara produsele alea si gata, nici nu mai muncesc si tot atat cheltuie. Sau nu pricepeam ioc de ce naiba trebuie sa aduni fanul seara daca nu e uscat pentru ca a doua zi sa-l intinzi iar ca sa se usuce ca lumea. Plus multe altele. Acum recunosc si ei ca am avut dreptate :)))Si isi aduc aminte cum ma duceau la prasit porumbul si in urma mea ramanea frumos un rand de buruieni si porumb ioc. Sa faca agricultura aia de le place si o fac profesionist .
Păi agricultură nu-mi place nici mie să fac. Nici nu mă pricep, nici nu doresc să învăț. Dar îmi place să am grădină și flori. Să mă ocup de suprafețe decente, adică.
Eu n-am avut ”la țară”. Am crescut la oraș și la oraș am avut și bunicii. Însă poveștile mamei, din copilărie, mă fascinau.
Asta a făcut să fiu printre puținii care au mers la practica agricolă din timpul liceului, cu plăcere.
Ah, ce am urât practica agricolă, Anouk. Și nu avea legătură cu faptul că munceam la țară, pur și simplu mi se părea aiurea. 🙂