Poate că sună a fragment dintr-un banc, dar, din păcate, nu este. În schimb, da, este o frustrare personală. A fost, mai exact, am rezolvat-o acum șaisprezece ani. 😊

Oricât de mult am visat în copilărie la o carieră artistică, știam că nu se va putea. Am fost ghidată în permanență către meserii “serioase”. Fir-ar să fie, ce am urât din toți rărunchii conceptul ăsta, picurat constant și insistent în mințile noastre necoapte și lipsite de informații.

Nici vorbă de a înfiera pe cineva, este un fapt. Ăsta era modelul de educație al vremurilor respective – “faci cum spun eu, pentru că eu știu mai bine”. Eu – părintele, eu – profesorul, eu – adultul. Tu, copile, taci! “Treci și lucrează la matematică, lasă prostiile. Cu desenul mori de foame.” – asta era mantra formării mele ca viitor contribuabil la bugetul țării. La paritate cu „Alegi ce vrei tu, eu nu mă amestec în viața ta. Orice meserie, dacă e profesor, medic, avocat, inginer, este în regulă.”

Meserie serioasă, care va să zică

Să fie profesor? Mmm… nu, că nu-mi place profa de geografie. Dacă ajung ca ea? Să fie… ce naiba să fie? Păi, dacă tot nu contează, să fie medic, măcar repar oameni. Și bagă, Ano, olimpiade. Și bagă concursuri – chimie, biologie, română, matematică, geografie. Da, geografia nu avea absolut nici o legătură cu profilul ales, dar ce mai contează când maică-ta e cadru didactic și se cunoaște cu tot orașul? Așa, revenim: meditații la matematică, la limba română, club de biologie, cenaclu literar și au mai fost ceva mărunțișuri, dar nu-mi vin acum toate în minte.

Și a venit prima “revoltă”

Admiterea la liceu. Înscrierea, mai bine zis, acolo a fost cheia, când m-am văzut sigură cu dosarul, în fața secretarei. Mama mă aștepta relaxată afară, să termin de bifat profil chimie-biologie și mate-fizică (de backup). Ei, și-am ieșit. Am informat-o, scurt, că am ales informatică. Șoc și groază! Că cum? Da’ medicina? Da’ meserii ceva mai de fete, plus chestii și trestii. Într-un final a rămas că-i ok, pot să mă fac profesor. La o adică.

A doua “revoltă” sau cum să îți dai singur cu stângu-n dreptu’ și-un cap în ușă

După patru ani de facultate de mate-info și-o tonă de chin cu nopți nedormite și matematici imposibile, a venit, în mintea mea de atunci, momentul “răsplății”. Am refuzat să mă duc la licență, de parcă asta mi-ar fi adus, la schimb, cariera dorită. Atât m-a dus capul atunci. Cumva, am mutat cartoful fierbinte dintr-un buzunar în celălalt, crezând că nu mai e cazul să achit, într-un final, și nota de plată.

Dilema de a fi sau a nu fi

Prima era aceea că, la vremea respectivă, femeile programator erau privite ca niște ciudățenii. Și nu pentru că am fi avut trei mâini și cinci picioare, ci din cauza faptului că societatea a fost educată să judece în funcție de tipul organelor genitale, nu de capacitate intelectuală ori, ferească ăl’ de sus, de performanță, seriozitate, etica muncii.

S-au schimbat mult lucrurile între timp, din fericire. Nu complet, e adevărat, dar pentru copiii noștri e foarte greu de imaginat nivelul de misoginism de acu’ douăj’ de ani. A doua problemă (și cea mai mare, de fapt) era că aveam “mâncărici” la mansardă. Cu cât mă străduiam mai mult să dau uitării “piticul” cu desenul, cu atât bătea mai tare în țeavă. Întrebarea era: ce naiba să fac?

Când Karma este de treabă și ține cu tine

Mi-a văzut frământările o prietenă și mi-a vândut pontul: o tipografie căuta DTP-ist / graphic designer. (Pentru cei care nu știu, DTP-istul este persoana care verifică și pregătește fișierele pentru producție. Se ocupă de partea tehnică, adică. Desktop Publishing.) Nu știam nimic. Mă, nene, dar nimic. Adică, iubeam mirosul de cărți proaspăt tipărite și știam ceva Photoshop și Corel, că mâzgăleam chestii acasă, dar cam atât.

Am scris frumos un CV și m-am dus peste ei. Că programare, că nu merge așa, sunați înainte, nu putem acum, trimiteți pe fax. Doamnă, io nu plec d-aci până nu am un interviu. Până la urmă m-au primit, doar nu te pui cu nebuna. Și, într-un final, m-au și angajat, că am zâmbit frumos și am promis că într-o lună învăț și vor fi nevoiți să mă plătească. Am învățat ca-n basme, într-o lună cât alții în trei, conștientă fiind că aia e cam unica mea șansă.

Din momentul ăla, parcursul a fost pe făgașul corect și am să vă scutesc de detalii, e mult prea lungă povestea.

Luna Domini Noiembrie 2020

Lustruiam acum două zile ceva în bucătărie, lângă fie-mea care își țăcănea tacticoasă laptopul. Ridică ochii și mă întreabă, din senin, ce părere am despre animație grafică, dacă să meargă la universitate, să vadă cum e. Deși ne-a anunțat de foarte mulți ani că vrea să devină architect, am tot încurajat-o să verifice și alte opțiuni. Să experimenteze. Să se gândească dacă s-ar simți confortabil cu alegerea făcută și cam ce și-ar dori mai departe.

Mai are un an școlar până termină liceul și este stresată. Este stresată, deși nu are nici un fel de presiune acasă. Nici în legătură cu notele și nici nu am trimis-o vreodată la concursuri. Nu ne-am dorit să realizeze nerealizările noastre, pentru că nu trăiește pentru noi. Trăiește pentru ea și este important să fie fericită cu alegerile făcute, noi nu putem decât să o susținem și să o ghidăm.

În loc de încheiere

Statisticile arată că nouă din zece persoane își aleg greșit cariera și că mai mult de jumătate dintre copii sunt împinși într-o direcție sau alta de către familie și anturaj. Influența părinților și a prietenilor nu ar fi per se ceva rău, dacă nu ar exista prima parte a afirmației, aceea că cei mai mulți dintre noi suntem nevoiți a alege între un job prestat în silă și reorientarea profesională. Între o siguranță iluzorie și risc, între nemulțumire și teamă.

Nu spun că trebuie să ne lăsăm copiii de capul lor sau că în viață există certitudini ori alegeri perfecte. Ci că trebuie să avem un pic de încredere în mini-oamenii pe care i-am crescut și i-am educat, în principiile sănătoase pe care am reușit să le transmitem. Și, mai ales, în năzuințele lor.

PS: Cum e mirosul ăla de carte proaspăt tipărită! Îmi e, uneori, atât de dor de el. Îl mai vânez prin librării, dar nu e același lucru.