Citeam ieri un comentariu pe blogul Vasilescului și m-am crucit. Pe scurt, e vorba despre un decerebrat (nu, n-am cum să-l numesc părinte) care și-a gonit copilul de acasă, pen’ c-a aflat că e gay. Nu criminal în serie, nu violator, nu pedofil, nici terorist sau traficant de carne vie. Gay.

După care, mi-am amintit că am mai auzit, din nefericire, și de alți bipezi de teapa lui. Și-au gonit sau dezmoștenit copii pentru motive care mai de care mai cretine. În mare parte dintre cazuri, ori pentru că făcuseră ceva ce contravenea credințelor lor, ori pentru că “îi făcuseră de râs” în comunitate.

Sunt părinte și efectiv nu îmi pot imagina ce ar putea face copilul meu, astfel încât să-l dau afară din casă și să nu doresc să mai știu de el. Mă rog, aș putea să-mi imaginez câteva situații, însă toate țin de sfera penalului și a scenariilor de groază, așa că am să le elimin implicit din discuție. Chiar nu este cazul să ne raportăm la excepții de genul.

Iubire necondiționată

Nu am avut cea mai bună relație cu părinții mei. Am avut optică diferită, cultură și năzuințe diferite, un model de educație pe care eu nu l-am agreat absolut deloc din postura de copil, cu atât mai puțin când am devenit adult. Dar indiferent ce am făcut, indiferent cât de tare am deranjat sau supărat, au fost acolo. Mereu, fără excepție. Iar ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am trecut peste certuri și nasoale.

Chiar nu îmi pot imagina relația părinte – copil altfel decât construită decât pe dragoste necondiționată. Dacă de partener te mai desparți din varii motive, cu prietenii te mai cerți, cu copilul, oricât de bizară ar fi situația, nu văd cum ai putea.

De câte ori mă mai înfig în fiică-mea (rar, ce-i drept, în general avem o relație foarte mișto), mă râcâie și nu pot adormi. Chiar dacă știu că a sărit calul și că muștruluiala a fost justificată, tot aștept să adoarmă, să mă duc să o iau în brațe, în liniște, și să o pup fără să știe.

Necondiționată sau… nu?

Ce fel de soi de om ar trebui să fii, să vezi sufletul ăla de lângă tine sfâșiat de durere, iar tu să-i întorci spatele? Cum poți face fărâme puiul de om? Puiul tău. Și pentru ce? Orgoliu? Orientare sexuală? Credințe? Datini? Avere?

Ah, stai, pe asta cu averea o știam, de fapt, dar o îngropasem adânc în străfundurile memoriei, mi se părea mult prea odioasă.

Ea și el, într-o relație de ceva vreme. Ceva vreme însemnând undeva pe la un an. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, în sensul că nu se cunoscuseră în bar, la o băută și s-au dus acasă pentru o partidă fierbinte de sex ocazional, ci locuiau deja împreună.

Detaliile, deși savuroase (poate) în alt context, le voi omite și voi sări direct la subiect. Individul și-a părăsit copilul și femeia pe care pretindea că o iubește, pentru că… bani. Tac-su’ l-a amenințat că-l dezmoștenește dacă se-ncurcă cu doamna și cu progenitura, pentru că nu prea corespundea standardelor familiei domniei sale. Era fără avere domnița, cum ar veni, și nu se cade să-l păcălească pe odorul său în halul ăsta, să vină la bani și la confort de-a gata. Doar d-aia i-a turnat fraierului un plod, cunoaște scenariul.

Pân’ la urmă și la coadă, s-a dovedit care era papagalul în toată povestea – prințul moștenitor, desigur. Pen’ că domnița a făcut cu jet pe averea lor și pe micimea minții umane, a refuzat să-l dea în judecată pentru pensie alimentară și și-a văzut liniștită de viață. Da, îi este bine. Le, de fapt. Și ei, și copilului. Au o familie normală, foarte mișto, în care copiii nu sunt nici monedă de schimb, nici instrument de șantaj.

–

(Photo by Daria Obymaha from Pexels.)