Pauza pe care am luat-o de la bătut câmpii pe aici, nu că ar fi fost vreo pierdere pentru omenire, a fost parțial forțată de împrejurări. Explic imediat.

Am intrat în România duminică pe la prânz iar astăzi, miercuri, 14.07.2021, pot spune că mă simt deja epuizată. Căruțele ce se târâie prin sensuri giratorii pe DN-uri, indivizii care plimbă coase pe biciclete, copiii neatenți sau animalele fără stăpân ce țâșnesc brusc în mijlocul drumului sunt nimic pe lângă distracția de care am avut parte când am zis gata, am câteva zile de pauză, pot să îmi trag sufletul puțin și să-mi văd de ale mele. După perioada agitată și obositoare pe care am avut-o de la începutul anului încoace, era tot ce îmi doream.

Am ajuns la tata, la țară, în Prahova, și am zis “în sfârșit!”. Dorm, mănânc, mă relaxez și chinui laptopul în liniște. Mă rog, liniște este doar un fel de a spune, pentru că agitația tipică de la sat este la locul ei, dar zău că prefer să aud trei cocoși isterici și niște vaci entuziasmate pe pajiște, decât claxoane și înjurături.

Mult dorita mea pauză, însă, s-a transformat într-o aventură pe care nici nu mi-o imaginam în 2021. Ne-am întors în timp cu treizeci de ani și am avut niște flashback-uri care mi-au dat fiori reci pe șira spinării.

Viața la lumina lumânării

S-a oprit curentul electric. Nu din neant, ci în urma unei furtuni care a afectat mai multe localități din județul Prahova, însă avaria nu numai că a ținut câteva ore bune, dar a fost acompaniată, după ceva vreme, și de pierderea semnalului GSM. Cum fără curent electric nu este nici apă, că pompa din fântână nu funcționează nici cu rugăminți, nici cu blesteme, am simțit cum ne întoarcem în epoca de piatră vremurile comuniste. Lumânări, scos apă din fântână și turnat cu ibricul în WC, fără telefoane și rupți complet de ce întâmplă mai departe de gardul ce înconjoară proprietatea.

“Ei, hai, lasă și tu figurile”, mi-a zis râzând unchi-miu, “ce, nu ești deja obișnuită, ai plecat și ai uitat cum e? Nu mai poți trăi fără confort?”

Adevărul este că nu, nu pot. Și nu numai că nu pot, dar nu îmi doresc. Mi se pare atât de anormal și de anacronic, încât am avut reflexul de a-mi strânge atunci, pe loc, toate lucrurile și de a pleca rapid către orice loc cât de cât normal.

Fițe, ar zice unii. Zău? Încercați să stați șase ore fără curent, fără apă, fără semnal la telefoane, iar a doua zi să o luați de la capăt. Iar astea în timp ce ar trebui predate proiecte, pentru că omenirea nu se oprește în loc la fiecare ploaie mai sănătoasă.

Nu am plecat, așa cum ne-a dictat rațiunea, că l-aș fi rupt pe taică-miu. Am așteptat doi ani nenorociți să ne vedem, să stăm măcar câteva zile împreună, încât mi s-ar fi părut anapoda să fugim la primul semn de ne-normalitate, așa că am zis să stăm măcar până dimineață, să vedem ce și cum.

A doua zi, distracția s-a reluat. A fost un “meci” care a ținut multe ore. Uite curentul, nu e curentul, uite semnalul 3G, uite nu e… S-au terminat bateriile de la laptopuri, ne-au cedat nervii și am plecat. Aveam de lucru amândoi, și eu și inginerul, deja ne exasperaserăm colegii și clienții cu deconectările repetate și cu discuțiile rămase în coadă de pește, așa că nu am avut de ales. L-am lăsat pe taică-miu cu oala uriașă de mâncare pe care tocmai o bricola, cu lacrimile în gât și cu înjurăturile rostite încet, printre dinți, și am plecat.

După două ore ajungeam la București, deschideam laptopul și terminam ceea ce mă chinuisem să livrez cu juma’ de zi înainte. Cu întârziere, cu draci și cu nenumărate scuze prezentate celor ce ar fi trebuit să trimită mai departe, către client, materialele.

Pe cuvânt că mi se pare absurd ca în 2021 să fiu nevoită a explica unor oameni că sunt într-o țară membră UE, membră NATO, în care nu am de niciunele – nu curent, nu semnal la mobil, timp de două zile – fără să fiu plecată in the middle of nowhere.

Sper ca restul șederii aici să fie lipsit de astfel de aventuri, că nu mai am nervi. În plus, aș vrea tare mult să mă pot bucura de revederea unor oameni de care mi-e dor.