Am crescut într-o cultură abrazivă, dar sterilă din punct de vedere sentimental, la fel ca mai toată generația mea. Să fi visat la un compliment sau la o vorbă drăguță era semn de slăbiciune. Iar slăbiciunea, eheee… e pentru dame, dar doar pentru cele foarte slabe de înger. Dacă mai este s-adăugăm, în tablou, și misoginismul secular ar semenilor noștri, atunci imaginea este clară.

Fără doar și poate, o copilă ce dorea a avea o carieră și a nu fi judecată doar în funcție de cromozomii din dotare era nevoită a-și înghiți temerile, dorințele, nevoile de interacțiune socială decentă.

Din nefericire, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult la nivel macro. Doar pe ici, pe colo, treburile s-au mai relaxat un pic. Nu în totalitate și nu mereu. Acum, miștourile și răutățile mascate se dau pe sub mână, sunt atent voalate, să nu care cumva să fie evidente.

În genere, ignor cu brio misoginismul. Știu cine sunt, cât și ce pot, știu exact care-mi sunt minusurile, am verificat, sunt un om perfect capabil să am o carieră, mă pot întreține singură, dar prefer să-mi împart existența, bucuriile și tristețile cu alte suflete. Ce mi-a fost mereu peste mână și tot încerc să repar de o vreme încoace, este să las starea de alertă la o parte și să pot accepta un compliment așa cum este el.

Dar mi-e greu. Greu ca naiba. În capul meu se duce, în adâncuri, un intens și îndelungat război de gherilă. “Educația”, bat-o vina, urlă că-i aiurea, complimentele sunt pentru oameni slabi, iar fărâma aia de normalitate, pitită bine între neuroni, complementară bunului-simț și rațiunii, șoptește că este ok. Complimentele, atunci când sunt oneste, sunt bine-venite. Sunt partea mișto a feedback-ului, doza bine-meritată de oxitocină.

De ce roșesc, încă, atunci când cineva îmi face un compliment? Unul dintre motive ar fi doza dublă de timiditate și modestie pe care sper să o pot păstra cât oi trăi, mă ajută să-mi calibrez mai bine treburile-n cap, iar al doilea e cel cultural. Ăsta, al doilea, este ăl’ toxic. De componenta asta sper să pot scăpa, cumva, la un moment dat. Nu aduce nimic bun. Numai o doză de crispare și o diminuare consistentă a interacțiunii cu persoana care și-a exprimat părerea. Simt cum mă gâtuie frica de fiecare dată când trebuie să răspund, simt pulsul cum crește.

Pe scurt, încă nu am habar cum să primesc, firesc, un compliment. Încă mă comport aiurea și răspund, de multe ori, cu o glumă. Sper să reușesc, vreodată, s-ajung să-mi fie comod. Da, știu, alții visează să ajungă miliardari sau să pășească pe Lună, eu încă nu am reușit să-mi trăiesc senzațiile firesc, mai am ceva de muncit la asta. 😊