În general, când povestesc ceva, îmi place să-ncep cu niște vorbe călduțe, de introducere, dar subiectul de azi nu se pretează deloc la una ca asta. Ori or merge pentru alții, mie încă îmi rupe sufletu-n două. Așadar, am să-ți spun scurt și foarte direct – cea mai îngrozitoare zi din cei 42 de ani ai existenței mele a fost aceea în care m-a sunat mama, să-mi spună că diagnosticul este cancer.

Mi s-a înțepenit creierul în următoarea fracțiune de secundă. Simțeam că mă sufoc. Apoi am trecut de la șoc la panică. Nu, stai, nu se poate una ca asta!!! Era vorba de diabet, așa mi-ați zis, aia era beleaua, vă rog să nu mă mințiți! E inacceptabil așa ceva, sigur este o eroare pe undeva, nu sunt bune analizele, e nebun medicul, mergi la altul. Mergi la alt spital, mergi la privat! Vin în România și…

Am trecut, pe rând, prin toate fazele. De la negare la furie, de la speranță și îndârjire, la resemnare și panică. Am plâns tone de lacrimi și am săpat după informații inclusiv în Olanda, voiam să o aduc aici, să o opereze, eram dispusă să îi donez o bucată de ficat, în ideea că poate se va regenera al ei. Avea metastaze. Însă, din ce a reieșit pe parcurs, alea erau doar bomboanele de pe colivă. Pancreasul era făcut praf.

Știam ce înseamnă cancer de pancreas, citisem destul de mult pe subiect când a murit Steve Jobs, eram șocată că un om cu rezervele lui financiare și care are acces la cele mai noi tehnologii sau tratamente nu a putut supraviețui îngrozitoarei boli. Așa am aflat că rata de “succes” este de 10%, pentru… 5 ani.

Aici mi se rupe un pic filmul și sunt ușor confuză

N-am un plan sau un fir narativ. Scriu haotic. Teoretic, pentru continuitate, ar fi trebuit să povestesc despre ziua în care am murit un pic, ziua în care, într-una dintre multiplele crize cauzate de boală, mi-a leșinat mama în brațe. Jumătate de om, că atât mai rămăsese din ea, a ajuns a douăzecea oară, din nou, la spital.

Dar am să vă scutesc de amănunte oribile, de povești despre spitalele din România, despre drumuri disperate cu ambulanța sau tratamente băgate pe gâtul bolnavilor doar ca să facă unii buzunarul mare. Le știm cu toții. Ce nu știm decât unii dintre noi (și sper să nici nu aveți vreodată parte de astfel de experiențe) este cât de greu este să îngrijești un bolnav suferind de ceva incurabil acasă. Nu știu cum a reușit tata să nu ajungă la balamuc, mama refuzând cu îndârjire ajutorul specializat. Este o experiență care pune în genunchi chiar și pe cei mai tari dintre noi.

O fărâmă de bine într-un ocean de amar și de lacrimi

Peste durere, experiențe șocante și privirile pacienților din salonul de administrare citostatice nu am să pot trece vreodată. Nu am să pot uita cum miroase moartea, nici cum stă disperarea agățată cu dinții, de beregată, însă pot da o mână de ajutor altor pacienți și familiilor lor, susținându-i pe cei de la Hospice Casa Speranței.

“Anual, în România, aproape 170.000 de oameni au nevoie de acest tip de îngrijire însă mai puţin de 9% dintre ei primesc servicii adecvate la momentul potrivit.” Mi-am permis să preiau această informație de pe site-ul lor. Îngrijirea paliativă este (sau ar trebui să fie) un drept fundamental al omului. Dreptul la un sfârșit demn și lipsit de durere ar trebui să fie pe lista priorităților oricărui sistem normal de sănătate.

Din păcate, nu e. Avem definiții diferite despre normalitate, demnitate și priorități. Avem – noi, cetățenii, și statul român.

HOPE on WHEELS

Evenimentul are loc pe 15-16 mai, adică weekendul viitor. Magazinul Decathlon, sponsor principal, donează câte 1 Euro pentru fiecare kilometru pedalat în beneficiul pacienților HOSPICE. Dacă ai bicicletă și nu te deranjează să te miști, te poți înscrie, gratuit, pentru oricare dintre cele trei variante: 10 km, 20 km, 40 km.

Poți pedala oriunde (indiferent de zona de pe glob în care te afli), la orice oră (respectând datele, 15-16 mai), în ritmul tău, tot ce trebuie să faci este să respecți toți pașii descriși pe pagina evenimentului. Ușor bizară procedura de înscriere, aș zice. Nu, nu ai nevoie de pregătire, nici de echipamente sofisticate, doar de răbdare. România este o țară care nu are nici IT-iști, nici programatori sau specialiști în UI/UX, așa că e mai greu cu formularele de înscriere și cu platformele făcute coerent, cu cap și user friendly. Sau, na, dacă e să fim riguroși până la capăt, cu variantă în engleză pentru formular, că poate or dori și alții, de alte nații, să dea o pedală în scopuri nobile.

În fine, dacă întâmpinați dificultăți, contactați-i pe Facebook sau pe e-mail, iar dacă nu aveți cum să dați la pedale și doriți să îi ajutați, puteți dona.  

Cu verde, de la speranță

Aș pedala până la capătul lumii și înapoi, dacă aș ști că pot salva măcar o fărâmă de viață. Fie și câteva minute în plus de lumină în pupile sau o bucată mică, mică de demnitate. O strângere de mână virtuală. Un zâmbet. Se mai bagă careva?

–

(Photo by Harris Vo on Unsplash.)