În copilărie am avut tot felul de probleme de sănătate, mai mici sau mai mari. Cam ca toți copiii, de altfel, că nu este nimeni scutit. Cu excepța celor care trăiesc izolați în bule aseptice, desigur. Eu nu am avut parte de așa ceva, așa că am mai agățat câte un virus sau vreu streptococ de pe te miri unde și mă trezeam că ajung la spitale.

Ce urma acolo? Distracția pe care o știm cu toții. Că, vorba ceea, nici nu existau ace fine, anti-traumatice, nici plasturi în culori vesele sau asistente drăguțe, care să zâmbească frumos și să ne întrebe cum ne simțim și dacă dorim o bomboană, să ne treacă supărarea. Nu, nene. După o muștruluială ca la carte, acasă, mai aveam parte și de porția de silă care ne era servită împreună cu o injecție făcută cu sete.

Ah, cât am urât acele!

Bine, le mai urăsc și acum. De câte ori văd că se apropie cineva cu o seringă de mine, mă trec toate transpirațiile și simt cum mă îndrept încetișor, dar sigur, cu toate oscioarele către podea. Da, îmi vine să leșin. De fapt, am și pățit-o după o recoltare pentru niște analize de sânge, dar acolo a fost o problemă combinată: vederea acului înfipt în vena mea, plus faptul că m-au stors de sânge de parcă ar fi trebuit să mă livreze maică-mii gata uscată și călcată.

Tripanofobia este frica de ace și de dispozitive medicale ascuțite. Am aflat acum câțiva ani cum se numește, când eram copil nu aveam măcar habar că există așa ceva, mi se spunea doar că sunt prea fricoasă și alintată. Cealaltă felie, teama de obiecte ascuțite sau tăioase, în general, se numește aichmofobie, iar p-aia nu o am, din fericire.

Ei, țăcăneala asta, teama de ace, ar avea cică o component genetică (habar nu am ce și cum, nu am studiat aspectul ăsta și nici nu am avut pe cineva în familie care să reacționeze așa), însă cea mai mare pondere în dezvoltarea ei o dețin factorii traumatici, iar eu am avut parte de ai mei din plin.

Adulților din jurul meu li s-a părut că e o idee excelentă să ne sperie. Celebra “dacă nu ești cuminte, o chem pe doamna doctor și o pun să-ți facă injecție sub limbă” ajunsese să mă îngrozească atât de tare, încât, când o vedeam pe biata femeie (locuia cu noi în cartier), mi se tăiau picioarele automat.

Am avut parte de foarte multe injecții pentru că, așa cum spuneam la început, nu am fost deloc scutită de belele, iar una dintre ele a fost un pârlit de streptococ, baubaul vremurilor respective, din cauza căruia am avut parte de celebrele Moldamin o grămadă de vreme. Pare-se că era foarte la modă pe vremea aia, pentru că știu o grămadă de oameni care s-au “bucurat” de el și am aflat mult mai târziu că în multe dintre cazuri era indicat în scop anafilactic. Penicilină (pentru că asta e Moldaminul, de fapt) administrată doar ca să fie, care va să zică, iar acum ne mai mirăm că microbii au devenit rezistenți la antibiotic.

‘N fine, cam de acolo vine fobia mea de ace, de la șirul aproape interminabil de înțepături, combinate cu sperieturile pe care le primeam drept bonus. Bine măcar că acum nu mai plâng, stau cuminte pe scaun până termină cadrul medical de înfăptuit hidoșenia.