Când eram copil îmi doream foarte mult să călătoresc, să văd lumea. Și nu neapărat (sau nu numai) pentru arhitectură, monumente sau muzee, ci, mai ales, pentru diferențe culturale și oameni. Mi se părea facinant să văd cum trăiesc alții, cum abordează viața, ce îi încântă și ce le displace. Ce mănâncă sau cum dansează. Cât de mult râd și câte ore petrec într-o seară de vară, afară.
Iar cum părinții mei au fost bine ancorați în stilul de viață clasic, de familie (așa cum era conceptul perceput la vremea respectivă, desigur), și nu au încurajat deloc o astfel de irosire de resurse, nu mi-a rămas decât să visez că voi pleca să văd lumea de capul meu. Cândva. Iar cândva-ul ăla a venit sub o formă ceva mai puțin așteptată.
În loc de călătorii de două, trei ori pe an, am plecat de tot
Nu am căutat neapărat să ne mutăm din România, așa s-a nimerit. Insă am cântărit bine oportunitatea, când s-a ivit, și am profitat de ocazie. S-a dovedit o alegere inspirată.
Aeroportul din Amsterdam este unul dintre cele mai tranzitate din Europa, cu zboruri directe către foarte multe destinații. Vorbesc de vremuri normale, desigur, nu mă refer la perioada pandemiei. Iar în afară de Schiphol, le mai avem pe cele secundare, din orașele mai mici. E foarte mișto să dai 30 € pe un bilet până în Spania, de pildă. Și tot la fel de mișto e să nu-ți fie silă să te cari pân’ la aeroport, că toate circulă brici până acolo.
Ce este cel mai mișto, totuși, că, până la urmă, în inima Europei ‘au ba, tot de atâtea ori este posibil să pleci în vacanțe, e diversitatea culturală fantastică din Olanda. Comunitatea de expați de aici este mare și foarte pestriță. Cum ar veni, când nu avem cum să ne ducem noi la ei, ne întâlnim aici, la o bere.
Britanici, americani, indieni, bulgari, germani, portughezi, columbieni, chinezi, francezi și multe alte nații. Toți curioși, toți dispuși să împărtășească un pic din cultura, obiceiurile și viața lor.
Similitudini. Și un strop de zăpadă, da’ numai pentru unii.
Am avut oaspeți, la masă, pe unul dintre colegii de serviciu ai inginerului și pe iubita lui. Ea olandeză, el portughez. Iar după o friptură și-o bere au început glumele și poveștile. Mai ales cele din copilărie. Pentru că viața din Olanda o știm de ceva vreme, ne interesa mai mult cum e în Portugalia.
Strictețe în educație, acasă? Desigur. Rigle la palmă, la școală? Să fie primite. Dictatură cu tot ceea ce implică ea? Păi nu? Să fie cu de toate. Religie la școală? Amin, să fie primită și asta.
Săraca femeie se uita la noi ca la felul paisprezece. Ce lume diferită de a ei!
O mică paranteză. Adolescenta învață la un liceu sponsorizat de culte religioase, creștine. Este unul dintre liceele de top din zonă. Nu îi pune nimeni să se închine la școală, să învețe tâmpenii pe de rost, sau orice altceva se mai practică prin alte părți. Au studiat două semestre de istoria religiilor. Asta a fost tot.
Revenind la amicii noștri și la poveștile despre Portugalia, ne-am regăsit în foarte multe dintre ele. Dar am ajuns la concluzia că diferă experiențele cu zăpada, care la ei lipsește, nu au habar ce să facă cu ea. Ei sunt cu portocale și palmieri, n-au treabă cu d-astea, de avansați. Și a fost prima dată în viața lui când a văzut un om de zăpadă, “pe viu”. Mic, e adevărat, dar la doi centimetri stratul de zăpadă, atât s-a putut.
Ne-am amuzat copios când i-am auzit că azi ar fi nins mult în Olanda și le-am arătat poze din România. Plus niscai povești de la minus douăzeci de grade. Să le fi văzut fețele, săracii…
Didino, de ce iti place sa sucesti cutitul in rana? Sunteti in buricul targului! 😏
Eu ca sa ajung la voi, pierd vreo doua, trei zile din viata, pe avion. Si nu mai pun oboseala, schimbarea de fus orar…adica vreo cateva zile esti buimac (e mult mai nasol cand ne intoarcem acasa). 😒
Iubesc sa calatoresc, si anul trecut era planificata Spania, dar n-a fost sa fie. Poate la anul! Sa sti ca am si eu Lisabona pe lista. 😊👍
Si la noi este chestia asta multi-culturala si ne-am obisnuit, ne place. Exact cum spui, este tare de tot, uneori cand sunt la munca, cu colegi din te miri ce tari, si la o bere, incepem sa povestim diverse. Le place sa ma provoace, sa le povestesc, cu atat mai mult cu cat ei nu au trait in comunism. Afli de la ei, obiceiuri, traditii, curiozitati.
Sa asculti povesti ale colegilor africani…te cutremuri. Am avut ocazia sa merg in Papua Noua Guinee…au mama! A fost una din cele mai tari experiente din viata mea.
Da-mi te rog frumos cateva ponturi, unde ai fost, ce ti-a placut, ce ati facut acolo?! Imi place sa citesc jurnale de calatorie.
Emil, și nu numai cu avionul, e foarte ușor de plecat cu mașina. Șase ore până în Franța și am planificat un road trip până în Portugalia. Abia aștept. 😀
Am să fac și jurnale de călătorie. Am primit cadou un GoPro și abia aștept să vină sezonul de bicicletă iarăși.
Ana, de abia aștept sa îți citesc jurnalul de călătorie!
Ai talent la scris, așa ca numai excursiile îți lipsesc!
Despre Lisabona, tot in jurnalul de călătorii a unei tipe am citit, și cred ca merita sa fie vizitată.
Plimbări am tot făcut, Emil, dar nu am scris despre ele. O să învăț și un pic de editare video, sper până la vară.
E foarte mișto Portugalia, merită o vizită, dar să treci si Porto pe listă, nu numai Lisabona. Vezi că a scris Mihai ceva despre ele, acum vreo 2-3 ani parcă.
“Să le fi văzut fețele, săracii…”
Cred că au avut fix față mea când am fost în Spania la o prietenă veche din Constanța și am văzut că au în curte palmieri și portocali. Era pe vremea când n-adusese Mazăre palmierii în Mamaia.
Copilul chiar a întrebat dacă protocoalele sunt de mâncat.
Însă, ani întregi, în vizitele în Germania la sora tatei, eram asaltați de întrebări legate de ceausescu și comunism. Le povesteam și ăia se uitau la noi ca la niște oropsiți. Tot timpul ne întrebau dacă ne e foame, frig, dacă avem nevoie de ceva..
Când am ajuns în Spania prima dată și am văzut că au măslini și portocali pe stradă, mă uitam ca la rachete, Eleno.
Da, curiozitățile despre comunism sunt cele mai frecvente. Sigur, nu și din partea portughezilor, ci numai a norocoșilor care nu au avut parte de așa ceva. Cât de diferite sunt societățile lor față de cele ale ex-comuniste, e incredibil.
Protocoalele nu se mananca!
Al naibii autocorect:))))
Da’ poate la unii se mănâncă, domnu’ Marius. Am avut eu un șef care ne spunea că o să ajungem să mâncăm protocoalele pe pâine. :)))))))
Marius, la protocoale “se mănâncă”, și încă bine! 😉😂
Ana, uneori nu le vina sa creadă despre vremurile trăite de noi in comunism, li se pare ireal. Le-am spus odată, ca un kg de cafea boabe, prin anii 85-88, ajunsese sa coste pe piața neagră, aproape jumătate de salariu. Au început sa rada crezând ca fac mișto. Sau cum sa înțeleagă ca in 84, am dat aproape tot salariul meu pe o luna, pe doua perechi de Puma? Eh, amintiri!
Elena, lămâi și un fel de mandarin (este de fapt o încrucișare între mandarin și lămâi), am și eu in curte. Lămâi, sunt peste tot, și totuși când te duci la supermarket, sunt scumpe de parca nu ar creste in țara asta. Sa mergeți in Queensland sa vedeți pe marginea șoselei, Mango. Sa știi ca sunt palmieri frumoși, arată bine, dar fac mizerie, așa ca trebuie sa alegi cu grija ce tip vrei. Plus ca mai sunt unii care cresc foarte înalți, cu frunze foarte mari, dar dacă ți-a căzut o frunza pe mașina, ai pus-o. Am văzut caz real, după ce am ajuns in Aussie, accident pe strada din cauza unei frunze de palmier.
Ai mei au avut ocazia să plece de câteva ori prin străinătățuri încă de pe pe vremea ailaltă, când eu și surorile mele eram mici. Au plecat fără noi. Ar fi fost extrem de complicat să ia. Dar când s-au întors au povestit atât de amănunțit unde au fost, ce au văzut, ce au făcut încât mintea mea a vizualizat călătoria de parcă fusesem acolo.
Tot în felul ăsta ”am văzut” aproape toată lumea. Prin ochii celor apropiați care au fost acolo.
Când am fost în prima călătorie, hai-hui prin Europa, a trebuit să-mi stabilesc destul de clar ce vreau și unde vreau deși am plecat fără aranjamente făcute înainte.
Mi-e greu să spun acum unde m-aș stabili dacă aș alege să mă stabilesc altundeva. Mai am multe de văzut.
Și abia aștept să putem circula iar, în voie!
Ai mei nu au plecat singuri nicăieri în străinătate, Anouk, nu știu dacă de teamă sau de altceva. Prima călătorie cu avionul le-am făcut-o eu cadou, când am insistat să vină la noi, în Olanda. Îmi pare rău că nu am mai apucat să o duc pe mama și la Paris, și-ar fi dorit să îl vadă.
La mine s-au topit deja cei 2 cm de zapada de azi dimineata.
Si acum mai povestesc prietenii mei nemti de “nametii” de vreo 10 cm, de acum vreo cinspe ani, cand a trebuit sa inchida circulatia. Cand am auzit asta, m-a busit rasul gandindu-ma la nametii de un metru si ceva prin care inotam, la -20 de grade, in Romania.
In calatoriile mele, am avut doua socuri culturale mari!
Primul, in Anglia, cu circulatia aia dementa, pe contrasens, de muream de frica la traversare. Preferam sa merg 500 metri pana la primul semafor, numai ca su fie nevoie sa-mi sucesc gatul in toate directiile, dupa masini.
Al doilea a fost la Amsterdam cand am vazut o padure de biciclete parcate undeva si ma gandeam: oare cum dracu’ si-or gasi astia bicicleta intre 1500 de alte biciclete. Inca ma mai intreb asta.
A fost foarte cald și soare și aici, Ruxandra. Dimineață nu mai era zăpadă aproape deloc, acum s-a dus complet.
Da, marea aia de biciclete m-a speriat și pe mine la început. Dar cel mai nasol a fost când am trecut prima dată prin mulțime. Se mișcau în jurul meu câteva zeci de biciclete în același timp, în toate direcțiile, am crezut că mor de inimă acolo. Am reușit să nu cad și să nu dărâm pe nimeni, din fericire. Acum mi se pare ceva normal. 🙂