Textul de față este oarecum în continuarea celui de ieri și a unei îngrijorări mai vechi, exprimate, acum ceva vreme, la Vasilescu. Nu pentru că aș fi avut asta în plan. Însă, uneori, lucrurile se potrivesc la marele fix.

Miercuri seara scriam despre cum perfecționismul este o armă cu două tăișuri și despre partea lui “întunecată”, cea care ne bagă bețe-n roate. Fără absolut nici o legătură, s-a nimerit să am ieri o discuție despre problemele adolescenților cu două doamne psiholog. Două dintre principalele puncte dureroase identificate de ele au fost exact autocritica exagerată și așteptările nerealiste.

Celor mici nu le este deloc simplu nici în condiții normale să se descurce cu toate pretențiile și exagerările mediului în care sunt nevoiți a se dezvolta, darămite acum, când sunt ținuți în case. Dau mai departe câteva informații, foarte pe scurt, că cine știe pe cine mai ajută.

Piticii au nevoie:

1. Să experimenteze singuri și să greșească. Nu le putem sta în coaste mereu și nici nu este normal să le ștergem din cale orice fărâmă de praf.
2. Să se confeseze. Nu neapărat nouă, dar nu pentru că ar avea ceva anume cu adulții, ci pentru că este firesc să discute cu cineva aflat la același nivel de înțelegere. Oricât de deschiși am crede că suntem la minte, diferențele între generații există.
3. De micro-conflicte și să se plângă de noi. Mi-a fost destul de greu să înghit pastila asta la început, dar am dat cu (multă) apă și s-a dus.
4. De spațiu și de intimitate.
5. De informații adecvate vârstei și nivelului lor de înțelegere. Este esențial să le fie clar ce se petrece cu ei și care sunt metodele de gestionare a diferitelor situații.

Detaliez puțin punctul 5

Una dintre soluțiile cele mai la îndemână și mai ușor de înțeles pentru cei mici este personificarea problemei. De exemplu: deși nu are nici un fel de presiune acasă, pentru note sau orice altceva, adolescenta este extrem de exigentă cu sine. Motiv pentru care, evident, autocritica exagerată o trage în jos, în loc să sprijine evoluția.

Ca să fie mai lesne de înțeles și de gestionat problema, acestui personaj imaginar, care îi stă mereu în cârcă și o ceartă pentru orice nu ar fi “conform STAS”, i-am zis “That Fat Little Bastard”. Că, na, e un mic ticălos. Acum măcar știm cu cine ne războim și deja ne e mult mai ușor. 😊

Cele două doamne ne-au recomandat și filmulețele cu Alfred & Shadow, făcute de un institut de consiliere psihologică din Norvegia. Mie mi-au plăcut foarte mult, sunt simple și foarte clare.

Vă las așadar cu Alfred și cu umbra sa: https://www.youtube.com/watch?v=VP7R_WIm6-M

Photo by Markus Spiske from Pexels.