Faptul că unii sunt rupți de realitate, în general, nu e o surpriză. E confortabil tare să trăiești în bula ta și să scrii relaxat, pe internet, “haideți, măi, nu vă mai plângeți atât, puneți mâna și faceți mai mult”. Cunosc oameni care se zbat, muncesc și totuși au avut ghinion.

Reușitele sunt 90% muncă, este adevărat, dar este nevoie și de un dram de noroc – să te fi născut într-un mediu minim decent, să fi avut acces la școală de mic, să nu fi fost nevoit să dai cu sapa la 5 dimineața, iar seara, rupt de oboseală, să-nveți etc. Iar în afară de cele enumerate, mai trebuie să fi avut și norocul să cunoști oamenii potriviți la timpul potrivit. Dacă cu muncă, școală și chin te mai poți descurca, fără să ai persoane care să te ajute e incredibil de greu.

Dar nu despre cei ce se chinuie voiam să scriu, ci despre ceilalți. Ăia din bula comodă, cărora se pare că nici măcar vremurile astea bizare nu au reușit să le zdruncine, măcar un pic, idelie fixe.

“Lucrurile nu sunt deloc rele pe piața muncii, după un an de pandemie”

Așa suna, pe scurt, una dintre afirmațiile cocoțate în fluxul de postări de pe LinkedIn. Câțiva l-au aprobat, dar mai mulți nu.

Sigur, nu sunt deloc rele când ai un job sigur, un cămin confortabil, niște bani de rezervă în bancă, eventual ceva acțiuni și obligațiuni pe care le-ai putea vinde în caz că. Sau, mă rog, alte variante de economisire, că sunt destule, slavă cerului. E foarte mișto viața când nu ai sabia șomajului deasupra capului și mai e mișto când ai o meserie care permite lucratul de acasă.

Ai spune că au ales prost ceilalți. Doar că mie mi se pare foarte limitat punctul ăsta de vedere. Dacă meseria omului ăluia nu ar fi fost necesară, ar fi dispărut până acum. Este nevoie și de lucrători în domeniul HoReCa, și de însoțitori de zbor, la fel cum este nevoie de oamenii de marketing. Numai că cei din urmă menționați pot lucra de acasă, ceilalți nu.

În domeniul serviciilor care pot fi prestate remote (lucrat nu de la birou, adică), piața angajărilor s-a contractat. Nu mai știu unde am văzut cifrele și-mi e foarte lene să caut la ora asta, dar, pe felia mea (design), de exemplu, numărul angajărilor noi scăzuse cu până la 20%*. Nu în toate domeniile este la fel, desigur.

Care va să zică avem absolvenți noi, există o generație care a reușit să își încheie studiile, în ciuda pandemiei, dar o parte consistentă stă pe bară. De ce? Pentru că angajatorii au preferat să dea mai mult de lucru angajaților vechi, decât să riște să aducă în echipă oameni noi. Ei bine, copiii ăștia, cărora li se adaugă cei care și-au pierdut locurile de muncă, pentru că nu toate businessurile au supraviețuit pandemiei, sunt șomeri. Iar lor nu le e bine deloc.

Ca o confirmare, cumva, am văzut acum, seara, o postare a unei prietene care se declara uimită că, la un simplu anunț de angajare, făcut în afara orelor de program, au avut o rată de aplicare de doi candidați per minut. Job calificat. Oameni cu școală, adică.

Lucrurile nu sunt deloc roz

Sigur, nu sunt nici la nivelul problemelor pe care le-a avut piața muncii în timpul și, mai ales, după criza din 2008, dar suntem departe de a fi bine. Și, oricum, mi se pare prematur să tragem concluzii acum, când lucrurile încă nu s-au așezat.–

Singura certitudine pe care o am este aceea că traiul în bulă este periculos. Deformează grav realitatea.

–

*Nu mă refer la rata șomajului, ci la angajări. De exemplu, dacă înainte de pandemie ar fi fost angajați, să zicem, 100 de oameni, acum au fost angajați numai 80.

–

(Photo by Sora Shimazaki from Pexels.)