E drept că nu cu toate, pentru că e imposibil să-mi placă orice slovă îmi pică sub ochi, dar cu foarte multe dintre povești am rezonat. M-am scufundat în ele cu totul. Am râs, am plâns, am fost îngrijorată sau furioasă, după caz. Le-am simțit până-n măduva oaselor și, de foarte multe ori, am făcut nopți albe doar ca să aflu dacă personajele mele preferate vor fi bine. Ăsta este unul dintre motivele pentru care nu mă apuc de citit romane în perioadele foarte aglomerate, știu că am să fac totul varză; “doar pagina asta și gata” e un fel de „gata, de mâine m-apuc de-nvățat” studențesc. Dezirabil, adică, și absolut necesar, dar știm cu toții că nu se întâmplă.

Și am aceeași “problemă” cam cu orice formă ar lua povestea, adică indiferent dacă este scrisă, filmată sau animată. Le trăiesc visceral. Sunt acolo, în toiul lor. Îmi beau cafeaua împreună cu personajele (imaginar, desigur) și căutăm soluții împreună.

Unii mi-au spus că sunt dilie, dar am aflat, pe parcurs, că suntem mulți cei care pățim asemenea “nasoale”. Iar când m-am făcut mare, am îndrăznit chiar să merg la festivaluri precum Charles Dickens Festijn sau Comic Con. Uf, ce dor mi-e de ele! Acolo (și nu numai, există și alte asemenea sărbători) se strânge crema “nebunilor”, a visătorilor și a entuziaștilor. A celor care pot trăi, în același timp, și în realitate și în ficțiune, fără a altera pe vreuna. O dualitate mentală absolut delicioasă, ce nu conține nicio fărâmă de patologic.

Un preludiu cum se cade

Nu pot face un top al personajelor care m-au marcat, dar pot aminti câteva. Sau, mă rog, să zicem c-aș putea dacă m-aș strădui foarte tare, însă ar fi profund nedrept. Unele mi-au rămas lipite de suflet în tinerețe, altele la maturitate. Pe unele le-am nimerit în perioade dificile ale existenței mele, iar pe altele le-am citit când îmi era bine. Nu știu cum le-aș fi văzut dacă le-aș fi citit altcândva.

Romanul adolescentului miop al lui Eliade, de exemplu, a fost cartea mea de suflet în liceu. Departe de mine gândul de a mă compara în vreun fel cu autorul, nu se pune problema; nici nu sunt vreun geniu, nici nu mi-am dorit vreodată să scriu cărți. Însă m-am identificat cu zbaterile și cu dilemele tânărului. Eram acolo, sufeream lângă el – la fel, dar cumva diferit.

Mai târziu m-am “intersectat” cu Harry Haller, personajul din Lupul de stepă al lui Hesse. Întâmplător sau nu, am nimerit să citesc romanul într-una dintre cele mai negre perioade ale tinereții mele. Deși nu am avut gânduri suicidale, precum personajul, stăteam foarte prost cu moralul și cu încrederea în oameni, în general.

M-au fascinat mereu frământările ființei umane, motiv pentru care s-a și lipit filosofia atât de bine de mine (am ales-o inclusiv la BAC, ca probă opțională), însă romanul lui Hesse, în ciuda criticilor și a aparentei lipsă de moralitate, este mult mai mult de atât. E o radiografie brutală a esenței speciei noastre, aceea pe care mulți dintre noi nu au tăria de a o recunoaște – natura duplicitară.

Un alt personaj care a picat în viața mea la momentul potrivit a fost Renée Michel (Eleganța ariciului – Muriel Barbery). Cartea a fost ca o ploaie liniștită, de primăvară, în grădina unui conac englezesc, după o zi agitată. Încăpățânarea lui Renée de a nu dezvălui lumii cine e și ce știe m-a amuzat și m-a făcut s-o iubesc și mai tare. Nevoie de intimitate personală și de a ridica ziduri în juru-mi o am dintotdeauna, la fel și pe cea de auto-educație, fără a face însă bravadă de asta. Exact ca ea. Trebuie musai să iau cartea din nou la citit, mi s-a făcut un pic dor acum, că tot am amintit-o. 😊

Am reușit s-ajung la subiect

Subiect pe care n-am să-l disec prea tare, pentru că am să las link-uri către un articol scris de alții care se pricep mult mai bine. Dar am să fac un rezumat.

Câțiva oameni de știință au fost curioși să măsoare dacă și cât ne influențează viețile personajele fictive. Mult, din ce a reieșit din măsurători. În urma scanării activității cerebrale, au stabilit că regiunea care se activează atunci când ne gândim la un personaj fictiv cu care ne identificăm este cortexul prefrontal (ventromedial prefrontal cortex, mai exact; VMPFC). Adică acea regiune a creierului responsabilă cu introspecția, cu empatia, procesarea emoțiilor și a deciziilor sociale. Sigur, funcțiile respectivei felii de creier sunt mult mai numeroase, însă ne limităm la legătura cu subiectul.

Care va să zică, cei ce au varii probleme la căpuț, în respectiva regiune, adică cei lipsiți de empatie și care au dificultăți în a procesa emoțiile sunt și cei care nu reușesc să rezoneze cu nicio poveste.

Referitor la ceilalți, cu cât capacitatea de introspecție și de analiză este mai mare, cu atât pasiunea pentru ficțiune și imaginar va fi mai mare. Personajele de care ne atașăm ne devin prieteni, nu dispar după ce am pus copertă peste copertă. Ne ajută să ne simțim mai puțin singuri, ne influențează deciziile și ne ajută să evadăm din cotidian, să trăim o mie de vieți și să explorăm scenarii alternative.

Articolul de la care am pornit este aici, iar studiul poate fi găsit la link-ul ăsta. Am mai scris pe subiect și am să revin, pentru că mi se pare fascinant să poți pătrunde în mintea și-n sufletul cuiva, să-i poți răscoli simțămintele spunându-i sau arătându-i o poveste.