Citeam ieri, pe Facebook, o postare a unei doamne care mi-e foarte simpatică, despre oboseală și (ne)împărțirea sarcinilor în gospodărie. Cunosc povestea, însă nu am experimentat-o pe propria-mi piele decât parțial.
Dorim să ne protejăm oamenii dragi
Ăsta este primul motiv pentru care preferăm să facem noi ce e de muncă prin gospodărie. Spălat diverse, lustruit WC-uri, curățat geamuri, pus lucruri la loc, gătit, întins rufe etc. Și le găsim scuze mereu. Copiii sunt mici, lasă că fac eu, plus că n-am chef să mă cert cu ei, n-am chef să comenteze sau să plângă iar.
Sunt niște mici șantajiști. Nu îi lăsa să ți se suie în cap, că n-o s-o mai scoți la capăt. Disciplina și responsabilitatea se învață de acasă, de la vârste foarte fragede.
Blonzii ăștia de p-aci își cresc copiii cât mai independenți cu putință. Spălat farfuria, strâns masa, adunat lucrurile de prin casă, mers la magazin, după pâine. La școală, elevii își fac singuri ordine și curat în clase. Și nu îți imagina că nu există personal de curățenie în instituțiile de învățământ. Iar pentru că au dreptul legal să muncească part-time, de la 16 ani, majoritatea copiilor profită de asta. Pun pliante în cutiile poștale, marfă pe rafturi, în magazine sau adună cărucioarele din parcările supermarketurilor. Munci ușoare, adică, nimic complicat, însă își câștigă bani de buzunar și învață cum e să fii angajat, să ai un program și un to do list.
Iar cu partenerul e mult mai simplu decât cu copiii. Suntem doi adulți în relație, doi în casă, deci împărțim treburile echitabil. Unul gătește, celălalt strânge și pune vasele la spălat. Apropo, aici am de făcut o mențiune: mașina de spălat vase este esențială. Muncim amândoi, suntem obosiți amândoi, nu numai el. Plus că e mișto rău să terminăm mai repede treaba și să putem sta împreună, pe canapea, măcar treizeci de minute. E așa… un slow down după o zi plină, înainte de a mă băga în pat, cu cartea în brațe.
Obsesia deținerii controlului e un pitic foarte nasol
Dă-te, fac eu. Durează mai puțin și șterg mai bine. Împachetez eu hainele, că le pun la dungă și nu se șifonează. Gătesc eu, măcar nu fac dezastru în bucătărie. Cărăț eu oglinda din baie, nu suport să văd urme. Sună cunoscut? Le auzeam frecvent la maică-mea și nu numai la ea. Fac eu.
Nu e mai simplu să facă altul și să ajustezi dacă e musai și bate piticul în țeavă? Când am verificat ultima oară, să șterg o dâră de pe oglindă dura de zece ori mai puțin decât să curăț tot. Să mai dau o lavetă pe aragaz așijderea. Că una e să aduni urme întărite de mâncare, alta să dai un dezinfectant la urmă. Iar hainele alea neîmpachetate la dungă nu or să declanșeze al treilea război mondial, îți garantez. Sunt doar cârpe, nu or să plângă în pumni, de nervi, că le-au apărut niște riduri.
Detest dezordinea în casă și mai detest mizeria. Dar mai mult decât astea două la un loc, detest epuizarea și nervii prinși în piuneze. Nu mă înțelege greșit, te rog, nu vorbesc deloc de a pica în extrema cealaltă. Îmi plac lucrurile relaxate și ponderate, în general. Dar nu putem lua totul pe umerii noștri. Plus că, din ce am verificat până la ora asta, nu îți ridică nimeni statuie.
Ia viața cu o gură mare de aer și nu ezita să delegi sau să ceri ajutorul celor din jurul tău. O să ai o surpriză mișto!
–
Photo by Ketut Subiyanto from Pexels.
Îți explic eu cum stă treaba, ai auzit-o, cred că ai reținut-o la un moment dat: team player.
Care e legătura? Chiar asta, omul nu poate fi constant 24/7 team player. E obligat 8-10 ore din zi fiindcă îți trebuie job, că așa cere fișa postului, dar după asta, vrei pauză.
Dacă mai e vorba de munca de acasă (spălat, curățat…), cu un partener sau parteneră scrântită de curățenie, normal că ajungi să dai încet.
Iar dacă celălalt din relație se vaită că „porcul nu m-ajută și fac eu aproape totul”, asta dă dovadă de autodenunț că „scroafa” a frecat menta sau a avut o zi ușoară (mult mai lejeră), încât acușica a găsit motiv de ceartă și demență de/după superioritate.
Să rămână lege de viață: dacă te vaiți de celălalt că nu face/drege nu știu ce cu tine, înseamnă că tu ești foarte odihnit(ă).
„Apăi, și eu muncesc și tot fac a, b, c acasă” – minciuni, miiinciuni gogonate, înseamnă că ai avut o zi mult mai ușoară & ai găsit curățatul motiv să te cerți ca descreierata/ul.
În primul rând, nu tolerez astfel de limbaj. Porc, scroafă (cu sau fără ghilimele) folosești unde ți se permite, aici nu. Casa mea, regulile mele.
Doi – nu am idee ce experiențe de viață ai tu, însă faci presupuneri și nu e ok. Și faci mincinoși oameni pe care nu îi cunoști. Nu ți se pare nimic în neregulă cu treaba asta?
Fair point, „casa” ta virtuală.
Am considerat că, din moment ce ai ales să locuiești în Olanda, am considerat că ești deschisă precum ei, directă și necenzurată ca ei – olandezii.
Asta este eroarea mea că am uitat vorba englezească: „you cam take the man out of X, but, you can’t take the X out of the man”. Drept consecință, am uitat să ți-o aplic și ție.
Deci, nu e vina ta că eu am considerat că, de pe urma unui text de-al tău (referit din altă parte) de pe urma căruia mi-a plăcut pertinența fină, am crezut că am dat & mi-am lărgit grupul de oameni care s-au auto-sanitizat de inhibițiile autocenzurii abandonate în mioritic.
Îți cer să-mi aprobi (accepți) scuzele că am crezut altfel despre tine.
Nici nu trebuie, n-are legătură povestea vieții personale aici.
Orice cale de comunicare tresare presupuneri & supoziții. E ca și cum te-ai mira de ce fotosinteza ajută plantele să crească.
Nu trebuie să știi istoria vieții unui om să ai certitudini pe critică, așa cum nimeni nu ia în considerare așa ceva când e vorba de aclamații sau milă.
Lumea minte – mult, foarte mult. De la publicitatea văzută pe ecrane, până la o întrebare simplă de „Ce mai faci?”.
Omisiunile, minciunile și omisiunile prin minciuni creează pretexte & texte, iar lumea (prinsă de moment), lasă garda jos când e vorba de finețuri (vezi primul paragraf, din prima citare, anterior). Nu numai, chiar și de „drame” din ăstea referite de tine despre acele persoane.
În același mod cum susții că „nu e ok” sau „nimic neregulă în treabă asta”, eu îți afirm că sunt două laturi în orice dramă, două poziții, două perspective, iar eu am învățat să nu dau atenție serioasă nimănui, a celor care zbiară „Lupul! Vine lupul!”, fără să mă asigur dacă minte, omite sau minte prin omisiune.
Bineînțeles, sunt momente când oamenii fac sau spun sau scriu o chestie pe care o agreezi, pe urmă descoperi că apar disonanțe (de tot felul, nu contează ce anume).
Tl;Dr
Nu și nu, fiindcă am agreat amintirile tale cu Ghiolba Nelu.
Comunicare directă nu înseamnă limbaj nepotrivit. Comunicare directă înseamnă că transmiți ce gândești, fără a jigni. Asta în primul rând. În al doilea, ai un ton pasiv-agresiv care îmi diplace.
Asta este o preferință de-a ta (corectă, incorectă; nu contează) pe care ți-o asumi.
Preferința mea este să trec peste cochetăriile de comunicare, iar atunci când lumea (așa cum e ea) este un platou dominat de minciuni & omiteri, fardată să ascundă frauda, împachetate cu frumosul, dând impresia că sunt legitime pentru estetica lexicală de autobază, atunci o tratez ca atare: așa cum merită, nu cum pretinde că ar merita să fie tratată. Direct, fără autocenzură, apăsat, cu cuțitul înșurubat, să fie implicit, explicit, fără echivoc. Limbajul nu mai contează, atunci.
Însă, din moment ce e „casa” ta, poate de-asta ți-am creat impresia de ton pasiv-agresiv. Nu e greșit să crezi asta, în fond, am comis aceeași eroare cu tine.
Fac io
Bravo ție, Shoric! Așa e normal. 🙂
Ana, “fac Off”, se pune? 😉😂
La noi in familie, când eram copii (3 la număr), a fost exact invers. Mama venea de la munca pe la patru jumătate, cinci, ce sa facă mai repede: mâncare, curățenie, sa spele? Și atunci noi copii, aveam fiecare îndatoririle lui: aspirator, praf, cumpărături, și uite așa am rămas eu cu chestia de fac de toate. Am uitat sa spun ca am fost și cel mai mare dintre frați, așa ca cele mai multe chestii “erau ale mele”.
Se pune, da. La fel a fost și la noi, Emil, toată lumea participa la treburile casnice. Dar cunosc și familii în care nu se întâmplă deloc așa.
Și eu tot cea mai mare am fost. 😜
Mie îmi place să fie curat și ordine în jurul meu. Și fac. În primul rând pentru mine. Fac acolo unde îmi petrec timpul. Acasă, la birou sau oriunde sunt. Nu am pretenția să fie cineva ca mine. Nu am pretenția să facă cineva în locul meu.
Dar e plăcut să vezi că cineva te ajută de dragul tău.
Și eu fac, Anouk, dar nu pot și nici nu doresc să mă ocup singură de tot. Suntem trei oameni în casă, împărțim tot ce e. Așa e normal. 🙂