Discutabil, ai spune. Ce naiba a mai apucat-o și pe nebuna asta, cum să fie “suficient” mai bun decât „perfect”? Doar perfect este exact ce (ni) se cere dintotdeauna, varianta supremă, impecabilă, dezirabilă. Iar dorința de mai mult, mai bine, cât mai bine este firească. Până la un punct. Deși am fost educați să privim perfecționismul ca pe ceva minunat, el este o armă cu două tăișuri.
Nu e(ști) suficient de bun/ă
Cam așa aș traduce perfecționismul, foarte pe scurt. Oricât de neplăcut ar suna, este tristul adevăr. Nu, nu trebuie confundat cu etica muncii, cu punctualitatea și cu plăcerea pentru calitate. Perfecționismul este cu totul altceva. Ba, chiar, a devenit o problemă cu care sistemele de sănătate se confruntă din ce în ce mai des. Ca să fie mai clar, perfecționismul este o combinație de standarde personale excesiv de înalte și (auto)evaluări mult prea critice.
Un studiu care s-a întins pe parcursul a 27 de ani concluzionează că perfecționismul este în creștere liniară în timp. Generațiile mai tinere sunt mult mai pretențioase atât cu ele însele, cât și cu cei din jur. Suntem mult mai cârcotași decât părinții noștri, iar copiii ne depășesc.
Motivele
Presiunea continuă, dezvoltarea tehnologică, viteza cu care se propagă înformațiile, multitudinea acestora, marketingul prezent în absolut orice cotlon al vieților noastre mărunte și, chiar, lipsa eticii în promovarea unora dintre produse ori servicii. Toate acestea, plus multe altele, ne împing din ce în ce mai mult către nemulțumiri și neîmpliniri.
Nu ești suficient de slabă, ia un pumn de pastile pentru slăbit. Nu ești suficient de mascul, mișcă-ți fizicul la sală, bagă și niște steroizi. Nu ești suficient de frumoasă, ia o sacoșă de vopsele pentru față, ascunde-ți naibii imperfecțiunile alea. Nouă? Cum nouă??? De ce nu ai luat zece, nu te ajută suficient tărtăcuța?
Două direcții și o problemă
Ca să privim corect (nu și complet, este un subiect foarte vast și nu mi-am propus să scriu o teză de doctorat), aruncăm un ochi pe două perspective. Una este auto-perfecționismul – atunci când avem pretenții nerealiste sau exagerate de la noi înșine. Iar a doua este inter-personală, atunci când societatea are așteptări de la noi sau noi de la alții.
Nu putem controla societatea, credințele și cerințele ei în ceea ce ne privește, din păcate. Acesta este și motivul pentru care așteptările aberante ale celor din jur sunt nedrepte și primesc, de multe ori, reacții viscerale. Dar putem controla modul în care percepem realitatea și pe noi înșine.
Problema perfecționismului orientat către sine (una dintre ele, desigur) este că, în drumul către varianta ideală, evităm cu orice preț eșecul și încercăm să ascundem (sau să nu vedem) greșelile. Adică exact acele instrumente care ne-ar putea ajuta să învățăm mai cu folos, să experimentăm și să ne bucurăm. Cantitatea de neurotransmițători “veseli” este considerabil mai mare când reușita este autentică. Am căutat soluții, ne-am asumat eșecuri și am reușit, până la urmă. Alternativa, coafarea adevărului în căutarea perfecțiunii, nu are același efect.
Concret
Două situații personale – sunt în egală măsură extrem de mulțumită de ambele, chiar dacă sunt departe de a fi ideale.
Prima. Am un dinte care a crescut cum a dorit el. Pe unde a dorit el. Nimic grav, numai că nu stă în rând cu ceilalți. Nema zâmbet de plimbat pe covorul roșu pentru mine, care va să zică. Societatea mi-a picurat în permanență în cap ideea că TREBUIE să fac până la urmă ceva, să fiu în rândul lumii. Așa că m-am plâns dentistului. “Vii tu cu un motiv bun pentru care eu, medic, pot să stric un dinte sănătos și se rezolvă”, mi-a zis. (Te salut, Iulia!)
Nu numai că n-am găsit nici un motiv plauzibil, dar mi-a și trecut piticul pe măsură ce am rumegat ideea. Nu am avut, de fapt, niciodată nevoie de astfel de artificii, nu am fost respinsă de oamenii care mi-au plăcut pentru o asemenea superficialitate. Am scutit, așadar, niște ore inutile petrecute pe scaunul din cabinet.
A doua – locșorul ăsta, în care-mi adun gândurile o dată pe zi. M-am codit ani de zile dacă să-mi fac ceva al meu. Ba nu era suficient de bun brandingul, ba culorile erau nu știu cum, ba… Nu i-am dat drumul pentru scris, nu am pretenții de a fi vreun talent literar, nici nu visez să mă fac divă, e numai așa. Să ies din cutie și să spun “băi, asta sunt eu”. Slăbănoagă, ușor dusă cu pluta, aiurită cât cuprinde, împiedicată zilnic și cu un dinte razna. Femeie imperfectă, da’ relaxată.
Photo by Tai’s Captures on Unsplash.
Acum foarte mulți ani șeful meu de atunci a văzut în mine un potențial manager. People manager. Cum regulă era să trecem printr-un assessment că să accesam această poziție, m-a înscris. M-am dus încrezătoare. Bine, omul avea si-un talent real de a te motiva și a te face sa crezi ca esti bun. Patru ore a durat. Au fost teste matematice și de text. La final a venit assessorul și mi-a dat feedback. Feedback pe care l-a transmis scris și către șeful meu. Pe scurt, în urma celor 4 ore, a reieșit că nu sunt bună pe cifre, pe planuri facute pe următorii ani, pe rapoarte și pe tot ce derivă din astea.
Însă, am un talent înnăscut, a zis el, pentru partea artistică. Mi-a dat si-o recomandare: să caut să lucrez în domenii artistice și musai să lucrez înconjurată de oameni. Sa fiu zilnic în contact cu ei, pentru că talentul meu cel mai mare e să conving oamenii că greșesc, atunci când greșesc. 😀
Ce vrea să spună autorul? Că de cele mai multe ori, o evaluare poate fi subiectivă, pentru că este sub “presiunea” unei relatii de orice tip. Azi sunt manager. Nu mă pricep la cifre, nu-mi place să fac lucruri tehnice, le fac doar pentru că, dacă e ceva ce nu-mi place deloc, este faptul ca nu-mi place să mi se reproșeze ceva la locul de munca. Însă, assessorul ăla a avut dreptate. Gestionez fără tăgadă orice reclamație, pot motiva oamenii și îi pot face să-și schimbe optica asupra unor lucruri.
Merci de text. E fain tare.
Cea mai bună caracterizare pe care ți-a făcut-o cineva vreodată, din punctul meu de vedere, a fost următoarea: “Elenei, după ce te înjură, îi și mulțumești”.
Din păcate, nu mai știu cine a zis-o. Dacă se simte careva vinovat/ă, să ridice frumos mâna. 😀
N-o știam p-asta. :))))) Imi place.
Însă a scris cineva odată pe blog la Mihai că “băi, Elena te poate face prost, fără să folosească cuvântul “prost”.
Ah, da, pe asta o uitasem. :)))))))))) Ești talentată rău, Eleno.
Eu am fost mereu complexată de nasul meu acvilin, moștenire de la tata. Singura care l-a moștenit din trei fete, ce baftă pe mine! 😁 Așa că pe la 20 și ceva de ani m-am operat. Nici nu avusesem vreun iubit până atunci, mă autosabotam în orice idilă. Dar a fost nevoie de ani de zile după rinoplastie să mă plac așa cum devenisem (că să vezi, mi se părea că înainte îmi stătea mai bine 😄). Alte ajustări nu mi-am mai făcut și nici nu o să-mi mai fac. M-am lecuit! Sunt plată ca o placă de surf, cum zicea un vecin de-ai mei acum mulți ani. Dar nu mă deranjează deloc, chiar mă amuză bancurile pe tema asta.
Comentariul trebuia să fie de sine stătător. Nu răspuns la alt comentariu…. E de la oră! 🤭
E ok, te iert de data asta. Nu primești amendă. 😛
Să fim sănătoși, Blanche, că nimeni nu e perfect, oricât de bine ar arăta. 🙂
Eu sunt perfect, comentez doar ca sa ma laud.
O zi buna.
Aș spune chiar suficient de perfect. Dar nu spun.
Vai, domnul Marius, așa modest? Dar se poate una ca asta? Mai mult ca perfect, chiar. 😛
Mulțumesc.
Nu știu pentru ce, dar cu plăcere, Victore. 🙂
Pentru ce ai scris, evident 😜
Ideea e că m-a liniștit scrierea ta, m-a lămurit cumva că nu sunt ciudatul cartierului.
E ok, Victore, să fim ciudații cartierului. E loc pentru toată lumea. Iar dacă nu e suficient, facem. 🙂
Eu am fost de mică complexată din diverse motive. Ba că sunt prea slabă, ba că am nasul mare, ba că am părut ondulat. Așa că m-am străduit să devin perfectă la altele. Cu timpul am făcut pace cu mine. Pentru mine sunt suficient de bună. Pentru alții pot fi perfectă sau insuficientă.
Părul ondulat l-am detestat și eu. Acum îmi place de el. Mult.
Mie nu-mi place nici acum. Părul meu. Părul ondulat al altcuiva poate fi foarte ok. Din fericire s-au inventat soluții și pentru nemulțumiții, ca mine și nu mai e nevoie să-mi îndrept părul cu fierul de călcat.