Am iubit dintotdeauna poveștile și simțeam, uneori, că nu sunt suficiente. Sau că nu sunt detaliate corespunzător. Ori că ar fi putut avea o altă turnură sau, de ce nu, un alt final. Așa că mi le modificam în cap, iar pe cele care mi se păreau mai interesante le notam sau le desenam.

Toate lucrurile astea se întâmplau în copilărie, întotdeauna pe ascuns. Chestiunile serioase, olimpiadele, diplomele și alte năzdrăvănii trebuiau să șadă la vedere, iar caietul cu “prostii” pitit bine, ca să evit discuții inutile.

Într-una dintre zile, abia ce venisem de la școală. M-am spălat pe mâini, am înșfăcat un codru de pâine în care am îndesat niște brânză de capră, trimisă special de bunică-mea, pentru mine, și m-am dus direct la locul cu pricina. Eram, în sfârșit, singură acasă. Nu pentru mult timp, aveam numai o oră la dispoziție până s-ar fi întors maică-mea din centru, așa că nu doream să irosesc nicio secundă. Îmi venise o idee foarte tare la ora de biologie și voiam musai s-o desenez.

Mă cațăr pe un scaun, s-ajung la valizele stocate pe șifonier, dau folia la o parte, desfac una dintre catarame și vâr scobitorile înăuntru. Nimic. Bag mâna mai adânc și caut peste tot. Băi, ce mama naibii? Acum două zile l-am pus aici și nu a clintit nimeni măgăoaiele. Știu sigur-sigur că am pus caietul la locul lui. Nu era și pace.

N-am îndrăznit să zic nimic, evident. Ce să fi întrebat? Auzi, mama, mi-ai luat tu cumva caietul pe care îl folosesc să mâzgălesc, în loc să fac exerciții din Gheba? Era exclus. Sunt doar dusă ușor cu pluta, nu și lipsită de instinct de autoconservare. Am stat cu teamă o bună bucată de vreme, dar am scăpat.

Cum am ajuns, după ce am studiat matematici, graphic designer am povestit deja și n-am să reiau. De asemenea, nu am să reiau nici aventurile de care am avut parte pe parcurs, așa că mă voi muta la capitolul următor.

Degeaba ai piesele în cutie, dacă nu faci și puzzle-ul

Am învățat mult, pe cont propriu și de la alții, până când am reușit să stăpânesc nu numai tehnica și principiile meseriei, dar și software-ul aferent. Și mi-a fost cald și bine pentru o vreme. Dar tot simțeam că-mi lipsesc elemente.

Nu știam decât superficial cum funcționează mintea consumatorului, așa că m-a apucat de învățat. Nu e că nu mi-aș fi putut exercita meseria fără noțiunile respective, există cărți cu “rețete”. Dar care mai e farmecul? Eu nu l-am găsit, la fel cum nu am găsit niciodată dorința de a munci pentru premii și concursuri. Pentru mine nu contează decât consumatorul final. În fond, el este cel căruia mă adresez, el urmează să cumpere, așadar am simțit nevoia de a avea o doză mai mare din mintea lui. I-am dedicat trei ani și o roabă de cărți. 😊

Iar după lucrat în domeniul print și alte medii tradiționale, au urmat web și device-uri portabile. (O tranziție firească, zic eu, indiferent cât de legați emoțional de materialele tipărite am fi unii dintre noi.) Am luat-o aproape de la capăt cu învățatul pentru că, deși principiile de design și compoziție sunt în principiu aceleași, interacțiunea consumatorului diferă foarte mult. La fel și timpul alocat.

Dar mai lipseau câteva elemente

Două, mai ales: cursivitate în înșiruirea de vorbe și un pic de viață, de niscai pași de dans. Cu scrisul n-am treabă și nici nu am timp sau dorință de a săpa mai adânc, voi presta în continuare haotic, “din burtă”. Mă voi baza pe lejeritatea cu care bat câmpii, pe faptul că știu unde să pun o cratimă la nevoie și pe toleranța privitorilor.

Iar cum lucrurile mi se aliniază, în general, favorabil, s-a nimerit să ajung până la urmă și la ultima parte a călătoriei: User Experience (bifat – 2020) și animație. Asta din urmă e a’ mai grea și-mi va mânca ani buni din viață de-acum încolo, dar mă va ajuta să ajung la finalul călătoriei. Voi putea să-mi fac singură poveștile și să le dau “viață”. Din fericire, de data asta am avut norocul să mă “lipesc” de o gașcă de oameni foarte mișto, foarte haioși, care știu meserie și mă vor ajuta să învăț mai ușor.

Mai zic numai așa, ca să las și-un fel de încheiere. Dacă vedeți vreo nebună tipă drăguță care butonează laptopul pe plajă, pe malul Mediteranei, și strigă “stai un pic, honey, că vin acum; mai am două cadre, potrivesc muzica și gata”, să știți că sunt șanse mari să fiu eu. Puteți trece să salutați, eventual bem și-un cico împreună.