Am crezut că o să îmi bag picioarele în cursuri și-n învățat, dar am reușit să închei cu bine cele trei săptămâni demente. Mă rog, cu bine e numa’ un fel de a spune. Am niște cearcăne pân’ la genunchi și parcă simt așa, cum că mi s-ar fi scrântit (încă) ceva pe la cap, da-mi trece. Următoarea săptămână o să o dorm, voi funcționa la minim.

Pentru că am un sistem foarte eficient de conservare a timpului și a resurselor, nu am, în general, niciun fel de remușcări în a renunța la o activitate pe care am început-o, dacă nu îmi aduce beneficii sau dacă se dovedește a nu fi ce credeam eu că-mi trebuie. Așa am procedat mereu.

Mă rog, modelul de educație primit promovează un cu totul alt procedeu, și anume “dacă ai intrat în horă, trebuie să țopăi până la capăt.” Model cu care nu sunt, principial, de acord. Există câteva excepții, fără doar și poate, dar nu am să mă apuc să le-nșir acum. În general, mi se pare mai înțelept să recunosc că am ales greșit sau că nu îmi doresc să fac treaba aia și să mă opresc, decât să perseverez în eroare.

Așa. Spuneam că am fost tare tentată să renunț, la un moment dat. Eram atât de dezamăgită că nu reușeam să fac chestii absolut banale, decât după ce mă uitam pe lecții și repetam, ca maimuța, pas cu pas, încât mă tot întrebam de ce mama naibii m-oi fi băgat în nebunia asta. Nu îmi era mie mai bine, senior cu o grămadă de ani de experiență pe felia mea, să-mi văd de ale mele?

Am reușit să ajung la ultima zi de curs

Azi este ultima și sunt mai bucuroasă decât o mâță care a găsit borcanul de smântână fără capac. Contrar așteptărilor mele, nu sunt bucuroasă că scap, ci că am reușit să-mi așez în cap informațiile, în ciuda ritmului foarte alert. Toată ziua de joi am avut un rânjet tâmp pe figură. Lucram fără să fiu nevoită a mă uita pe notițe și zâmbeam.

Da, e abia începutul și da, mai am un miliard de chestii de învățat, plus măcar o mie de ore de practică; de scris povești și scenarii, de desenat și, mai apoi, de animat. Și mai am o tonă de cărți de citit, plus sute de ore de video de văzut (oh, the pain and the horror!). Știu că sunt la începuturile începuturilor, da-mi place de mor. E fix piesa care-mi lipsea din puzzle, dar până foarte recent nu știam asta.

Abia aștept să dresez pixelii să-mi danseze poveștile, am minim cinci în cap, doar în momentul ăsta. Povești, nu pixeli. Știu exact cum vor curge și cum trebuie să arate, sper să și apuc să le fac. 😀