Povesteam acu’ câteva zile despre niscai cetățeni iritați de faptul că persoanele care au programare intră fără să mai stea la cozi, așa că am zis să mai băgăm înc-o fisă, că ne-am distrat. Bine, de fapt, a contribuit un pic și faptul că atunci când ne-am dus noi să reînnoim pașapoartele, adolescenta bătea cluburile din Vamă, dar orișicât.

București, Mall ParkLake, episodul II. Am făcut programare la ora 8:30 în ideea că este ceva mai răcoare și că oamenii nu s-or trezi chiar cu noaptea în cap să se înghesuie pe acolo. Ne-am înșelat în ambele privințe, din nefericire. Nu doar că am murit de cald până acolo, dar se pare că harnicilor urmași ai lui Burebista le place aglomerația încă de la primele ore ale dimineții, coada fiind chiar mai lungă decât data trecută.

Dar să începem cu începutul. Pentru că detest să întârzii, am luat o marjă de timp de 20 de minute, chiar dacă plata taxei la automatul CEC de la subsolul mall-ului nu durează mai mult de două minute. Ajung acolo cu adolescenta, ne așezăm cumințele la coadă și-i spun copilului că nu-i niciun bai, durează puțin. Nu erau decât trei persoane înaintea noastră, unul dintre automatele de plată fiind deja ocupat de o doamnă care părea că nu-și poate folosi decât arătătorul mâinii drepte pentru a introduce datele, iar ce de-al doilea fiind chinuit cu simț de răspundere de către un cetățean cel puțin interesant.

Nu numai că, din când în când, simțea nevoia de a-și umezi degetul, alternativ, în nas și în ureche, dar mi-a lăsat senzația că se credea la păcănele. Cu masca sub nas, pocnea periodic ecranul tactil, apoi ofta, se scărpina în creștet și lua o ușoară pauză. După o vreme de contemplare, o lua de la capăt.

Deja nici nu mai conta că ne apropiam de termenul limită la care ar fi trebuit să ne înființăm la biroul de pașapoarte, omul ăla oferea un spectacol cel puțin interesant. A scos un bon, a încercat să scaneze ceva, l-a scos și pe-al doilea, apoi s-a retras ușor indecis. Când am crezut cu toții că a terminat, s-a dus întins la cel de-al doilea aparat și s-a postat în spatele cetățeanului ce încerca să-și facă treaba. Cum a terminat, domnul Păcănel s-a înfipt direct, neținând deloc cont de ceilalți bipezi care așteptau, liniștiți, la coadă.

Să întervin, să nu intervin? Arunc un ochi pe ceas și decid că mai am oleacă de timp să mă delectez cu spectacolul, așa că am așteptat și nu am fost deloc dezamăgită. Ritualul pocnirii ritmice a ecranului a fost reluat dar, din păcate, am terminat (și noi, și ceilalți), mult înaintea lui, așa că ne-am cărat naibii de-acolo.

Trist. Că ce pot să spun altceva? Trebuie să fii ori analfabet, ori să ai o problemă serioasă la mansardă, să nu te poți descurca pentru a efectua respectiva plată. Practic, meniul ăla plus instrucțiunile sunt aproape foolproof. Selectează aia, apasă ailaltă, bagă numele, CNP-u’, dă cu cardu’ sau marcă cashu’ și aia e tot. Nu ai ce să nu nimerești. Pur și simplu nu ai. Bine, mă rog, asta dacă nu ți-ai propus să te duci până acolo doar ca să-ți întinzi secrețiile pe ecran.

Altfel, sus, la Serviciul Pașapoarte, aceeași faună ca data trecută. Oameni care nu pot pricepe de ce ăia cu programare au prioritate, cetățeni care se declară uluiți că au nevoie și de certificatele de naștere ale minorilor, plus tăntici care stau la coadă doar ca să întrebe la ghișeu de ce acte au nevoie ca să își facă pașaportul. Măi, nene, jur că nu pot pricepe. Da, site-urile instituțiilor de stat din România sunt vai de capetele lor, este drept. Sunt vechi, sunt jalnice, nu sunt optimizate pentru mobil și arată ca niște cururi triste.

Dar, hai să fim serioși, informația există acolo. Chiar nu ar fi fost mare lucru să fi dat o căutare pe Google și să aflat ce avea nevoie, zău că nu-i necesar să fi agasat niște funcționari care și așa sunt suficient de ocupați cu birocrația.