Două personaje mi-au atras atenția în mod deosebit zilele trecute, cât ne-am fâțâit în semi-vacanță. Teoretic, cei doi nu aveau nimic în comun. Ea era turistă cazată la același hotel cu noi, vorbitoare de ceva limbă slavă, blondă, ușor rotunjoară, nițel rubicondă, iar el belgian, mai slab decât o scobitoare la regim, mai palid decât o stafie leșinată.
Singurele trăsături comune ar fi fost acelea că ambele personaje erau trecute ușor de cincizeci de primăveri și tot ambele păreau să chițăie după atenție. Fiecare în felul său.
Doamna, dacă pot să îi spun așa, arăta absolut sinistru. Dacă aș fi văzut-o pe stradă, aș fi jurat că trage pe nas, doarme pe bancă sau sub vreun pod, și nu s-a mai spălat pe cap de minim o lună. Părul vraiște și hainele prea diforme, aruncate de-a valma pe ea, în combinație cu buzele proaspăt injectate, o făceau să arate a sperietoare de ciori, nu a turist venit la relaxare.
Nu ne-am potrivit cu programul, din păcate, și nu am văzut-o la piscină, că tare aș fi fost curioasă cum plutește. Sigur-sigur, chiar dacă nu ar fi știut să înoate, cele două pernuțe mult prea gonflate, printre care se străduia să strecoare furculița la micul dejun, cu grijă, să nu le spargă, ar fi ajutat-o să se mențină la suprafață fără probleme.
Cel de-al doilea personaj care mi-a atras atenția a fost domnul Scoabă. Mă rog, realitatea este că nu am habar cum îl chema, nici nu-mi pasă în vreun fel, dar era o figură. Ne-am întâlnit cu el și cu doamna lui și la dus, și la întors. Am împărțit același avion.
Mic, slab, trecut de juma’ de secol, dar țeapăn tare în jeanșii lui super-mega-ultra-hiper-strâmți. Luați de la copii, presupun, nu văd cum ar fi putut găsi la adulți ceva atât de minuscul. Mă uitam uluită la cum se mișca cu grijă de colo-colo, ca un bibelou semi-viu. Freza-i era atât de beton tencuită, încât nici cea mai a dracu’ furtună nu ar fi reușit să-i clintească vreun fir, iar plăsuța cu branding de firmă, ce a avut-o cu el la ambele drumuri, trona fericită pe încheietură. Un fel de plăsuța de duminică și de mers în vizită cred că era.
Ce aveau în comun cele două personaje mai sus amintite? Aparent, nimic. În realitate, îi unește disperarea.
În goana după atenție, unii își pierd simțul măsurii și pe cel al ridicolului, ceea ce mi se pare trist pen’ că, cel puțin în teorie, ar trebui să devenim mai înțelepți și mai așezați. Mai siguri pe noi. Mai eleganți.
Nu cred că există persoană pe lumea asta care să se bucure că îmbătrânește. Odată cu vârsta înaintată, apar și problemele. Dureri de tot felul, tonus mai scăzut, riduri și toane, dar să te chinui în halul ăsta… Sper, cât se poate de sincer, că o să-mi păstrez creierii întregi pân’ la final. Sper că nu am s-o iau razna. Sper c-am făcut pace cu toate defectele fizice și că nu m-o lovi dileala peste niște ani. Sper că nu o s-ajung s-arăt ca o paparudă.
Of. Am ajuns la concluzia că asta cu înțelepțitul este doar la japonezi. Eu văd in jur doar oameni cu boli degenerative așa că nu îmi pun prea mari speranțe că aș fi altfel. Pe de altă parte mă deranjează și maică-mea care după 50 de ani nu și-ar fi pus pe ea o bluza grena pentru că “e prea roșie”
Georgeta, e și chestiune de mentalitate. Culturală, adică. În România, eram obișnuită să văd oameni îmbrăcați anost, în culori închise, femei cu batic pe cap. Dar nu peste tot e așa. În Olanda, de pildă, cei vârstnici sunt și cam cei mai cocheți. Oameni care nu uită să trăiască, chiar dacă au ajuns la pensie, și care se bucură decent de viață. E drept că veniturile sunt altele, dar educația tot este o componentă foarte importantă. 🙂
Da, e vorba și de bani și de mentalitate. Și de sănătate. Deci, probabil răspunsul corect este de la cap
Pot confirma ca trecerea anilor mi-a adus o oarecare eliberare de inhibitii. Cand eram tanara imi doream sa fiu invizibila. Nu dezlipeai de pe mine bleumarinul, griul sau negrul. Nu ma fardam. Acum ma imbrac cu placere in visiniu, roz, bleu :). Un pic de rimel si un ruj cuminte nu a omorat pe nimeni, nu? Dar doar cat sa ma placa si pe mine oglinda un pic.
Fiica mea traieste departe de mine si nu ne vedem atat de des cat ne-am dori. Dar tocmai aceasta departare o va face sa sesizeze eventualele schimbari pe care mi le va aduce inaintarea in varsta. Am rugat-o sa nu ezite nicio clipa, sa-mi atraga atentia. E plasa mea de siguranta, caci pierderea simtului ridicolului ar fi una dintre cele mai grele pedepse pentru mine.
Și eu îmi doream să fiu invizibilă în adolescență, în mare parte din cauza miștourilor interminabile la adresa puținelor mele kile’. Dar am văzut că nu se moare din asta, ba chiar am căpătat curaj să port pantaloni scurți vara. 🙂
La fel ca tine, mă bazez pe cei dragi să îmi atragă atenția dacă va fi cazul. Sper să nu-mi pierd echilibrul, însă nu avem niciun fel de garanții.