Două personaje mi-au atras atenția în mod deosebit zilele trecute, cât ne-am fâțâit în semi-vacanță. Teoretic, cei doi nu aveau nimic în comun. Ea era turistă cazată la același hotel cu noi, vorbitoare de ceva limbă slavă, blondă, ușor rotunjoară, nițel rubicondă, iar el belgian, mai slab decât o scobitoare la regim, mai palid decât o stafie leșinată.

Singurele trăsături comune ar fi fost acelea că ambele personaje erau trecute ușor de cincizeci de primăveri și tot ambele păreau să chițăie după atenție. Fiecare în felul său.

Doamna, dacă pot să îi spun așa, arăta absolut sinistru. Dacă aș fi văzut-o pe stradă, aș fi jurat că trage pe nas, doarme pe bancă sau sub vreun pod, și nu s-a mai spălat pe cap de minim o lună. Părul vraiște și hainele prea diforme, aruncate de-a valma pe ea, în combinație cu buzele proaspăt injectate, o făceau să arate a sperietoare de ciori, nu a turist venit la relaxare.

Nu ne-am potrivit cu programul, din păcate, și nu am văzut-o la piscină, că tare aș fi fost curioasă cum plutește. Sigur-sigur, chiar dacă nu ar fi știut să înoate, cele două pernuțe mult prea gonflate, printre care se străduia să strecoare furculița la micul dejun, cu grijă, să nu le spargă, ar fi ajutat-o să se mențină la suprafață fără probleme.

Cel de-al doilea personaj care mi-a atras atenția a fost domnul Scoabă. Mă rog, realitatea este că nu am habar cum îl chema, nici nu-mi pasă în vreun fel, dar era o figură. Ne-am întâlnit cu el și cu doamna lui și la dus, și la întors. Am împărțit același avion.

Mic, slab, trecut de juma’ de secol, dar țeapăn tare în jeanșii lui super-mega-ultra-hiper-strâmți. Luați de la copii, presupun, nu văd cum ar fi putut găsi la adulți ceva atât de minuscul. Mă uitam uluită la cum se mișca cu grijă de colo-colo, ca un bibelou semi-viu. Freza-i era atât de beton tencuită, încât nici cea mai a dracu’ furtună nu ar fi reușit să-i clintească vreun fir, iar plăsuța cu branding de firmă, ce a avut-o cu el la ambele drumuri, trona fericită pe încheietură. Un fel de plăsuța de duminică și de mers în vizită cred că era.

Ce aveau în comun cele două personaje mai sus amintite? Aparent, nimic. În realitate, îi unește disperarea.

În goana după atenție, unii își pierd simțul măsurii și pe cel al ridicolului, ceea ce mi se pare trist pen’ că, cel puțin în teorie, ar trebui să devenim mai înțelepți și mai așezați. Mai siguri pe noi. Mai eleganți.

Nu cred că există persoană pe lumea asta care să se bucure că îmbătrânește. Odată cu vârsta înaintată, apar și problemele. Dureri de tot felul, tonus mai scăzut, riduri și toane, dar să te chinui în halul ăsta… Sper, cât se poate de sincer, că o să-mi păstrez creierii întregi pân’ la final. Sper că nu am s-o iau razna. Sper c-am făcut pace cu toate defectele fizice și că nu m-o lovi dileala peste niște ani. Sper că nu o s-ajung s-arăt ca o paparudă.