Una dintre cele mai mișto senzații, pe care am căutat-o de-a lungul anilor, a fost aceea că mi-am găsit locul. Să simt așa, că mă potrivesc într-o bucată de societate și că-mi pot lua de pe cap nervii generați de interacțiunea cu instituțiile statului și cu cetățenii din jurul meu. Dobrogea, deși mișto, e (din păcate) populată, iar Bucureștiul mult cântat nu mi-a plăcut deloc, deși am locuit mulți ani acolo, așa că luaserăm în calcul să ne mutăm ori la Brașov, ori la Sibiu. Însă nimereala a fost alta.

Când a primit inginerul ofertă de job în UK am zis pas. E ceva ce nu mă coafează la cultura lor, deși nu aș putea spune exact ce anume. Nu mi se pare că ne-am fi adaptat prea bine, în ciuda faptului că toți trei vorbim minim decent engleza și i-ar fi fost foarte ușor copilului cu școala. Însă în momentul ăla s-au aprins niște beculețe și, fără să căutăm activ ceva ca să plecăm din țară, am început totuși să discutăm pe subiect. Brașov sau Sibiu s-au transformat în Brașov, Sibiu sau străinătate.

Apoi a venit varianta Olanda, tot pentru inginer. I s-a făcut o ofertă mai mult decât decentă, firma urmând să se ocupe inclusiv de acte și de relocare pentru toată familia, așa c-am zis măi, de ce nu? Stăm p-acolo o vreme și dacă nu ne convine, ne-ntoarcem în România, nu aveam nimic de pierdut. Familia și casa nu fugeau nicăieri, dacă ar fi fost să nu ne meargă bine, ne-am fi suit catrafusele înapoi în camion și ne-am fi reluat viețile de unde le lăsaserăm.

Dar nu a fost cazul

Deși, după aproape șapte ani, eu și cu inginerul încă suntem incapabili să vorbim limba (măi nene, mă… pronunția e ucigătoare, jur), ne descurcăm mai bine cu ciulitul urechilor, locul ăsta a devenit pentru noi acasă. Ne înțelegem bine cu vecinii, avem un cerc de cunoscuți cu care ieșim la o bere sau la o tură cu bicicleta, ba chiar avem și cui să lăsăm cheia atunci când plecăm mai multe zile de acasă. Viață normală, adică.

Cel mai tare și cel mai tare, spre uluirea cunoscuților care m-au întrebat de ce vrem să rămânem aici, exact ăsta este punctul forte ce a dus la decizia de a rămâne definitiv aici. Societatea.

Da, contează mult și faptul că statul este unul funcțional, care lucrează în folosul, nu în dauna cetățenilor, contează enorm și sistemul de educație plus cel sanitar, infrastructura impecabilă și locurile mișto. Contează și faptul că putem locui la casă fără să ne bată porumbul în geam, pentru că orașele sunt gândite și construite astfel încât să existe și zone exinse de case și verde. Sau că Amsterdamul are unul dintre cele mai cool aeroporturi, în sensul că există foarte multe zboruri directe către destinații dragi sufletului meu.

Să rămânem la oameni

Zilele trecute, ne-am suit în mașină, să dăm o fugă la Lidl. Era aproape șase seara, nu prea vânzoleală pe stradă. În intervalul 6-8 pm e perioada lor de luat cina, așa că doar niscai copii se vânzoleau prin cartier. Pe una dintre străduțe, un puștan se scurgea pe lângă un zid, ținându-se cu mâinile de burtă. Evident, am oprit. Din nefericire, olandeza noastră nu este suficientă pentru a ne înțelege cu un copil, iar engleza lui era la nivel zero. Ne pregăteam să sunăm la ambulanță, când a apărut un copil de vreo 10-12 ani, pe bicicletă. Engleza lui era impecabilă, avea o cursivitate care m-a lăsat cu gura căscată.

Îl știa pe puștiul cu probleme și se ducea să-i anunțe pe părinții copilului. Locuia în apropiere. Ne-am aciuat într-o parcare, să ne asigurăm că se rezolvă, altfel ar fi rămas varianta spitalului. S-a rezolvat repede, din fericire pentru el.

Însă toată povestea de mai sus, plus multe altele similare (am oprit mașina să curățăm genunchii unei copile de câțiva anișori, ce căzuse cu trotineta) nu reprezintă ceva neobișnuit aici. Poți fi sigur că dacă ai pățit ceva, trecătorii se vor opri să te ajute. Uneori se opresc chiar dacă văd că mai e cineva acolo, să întrebe dacă se descurcă și e totul ok. Ba chiar poți suna la ușa oricui și să ceri ajutor, nu o să ți-o închidă în nas. Cum a făcut o copilă din cartier care pierduse cheia și nu putea intra în casă, așa că a ales să sune la uși, plângând de mama focului, e drept, să întrebe dacă putem da de părinții ei, să-i anunțăm. A primit bonus dulciuri și limonadă până a ajuns tatăl ei de la serviciu. 😊

Așa am decis că nu doresc să plec de aici. Când am văzut că reacția copiilor la apropierea unui străin nu e una de groază, ci percep intervenția ca pe ceva normal, o mână de ajutor, am zis că o asemenea doză de încredere în semeni e un semn suficient de solid cum că societatea asta (imperfectă, desigur) e ceea ce aveam nevoie ca să spun că sunt, în sfârșit, acasă.

–

PS: și noi am fost ajutați absolut de fiecare dată, fără să cerem, indiferent dacă am căzut cu bicicletele, aveam nevoie de o scară mai înaltă sau ni s-a rătăcit copilul.