Am adorat clătitele de când mă știu. Minunile alea subțiri și fine, învăluite în dulcețuri de toate felurile, mi-au făcut copilăria mai mișto, iar mai târziu m-au salvat de multe momente în care eram în pană de idei și nu știam ce să pregătesc pentru micul dejun. Lapte, ouă, făină și un strop de unt, de atât este nevoie ca să auzi chiuituri de bucurie în casă. 😊
Când am crescut, am aflat că în afară de cele clasice (crepes), pe care le știam eu, mai există o grămadă de alte variante. Așa m-am îndrăgostit, pe rând, de pufoasele pancakes, Dutch baby pancakes, iar mai apoi de minusculele poffertjes (cover photo).
Deliciile astea mici sunt un desert tradițional olandez, se consumă în mod normal calde, cu unt, zahăr pudră și fructe. Eventual și cu frișcă sau sirop, însă mie mi se pare deja prea mult. Sunt ca niște pernuțe mici și pufoase, cât o înghițitură și se coc într-o tavă specială.
Mi-a luat ceva să învăț să le fac, pentru că trebuie turnat cu grijă aluatul, iar apoi întoarse toate, pe rând, să se poată rumeni uniform pe ambele părți. Circ a fost prima dată când am încercat să le fac. Pe lângă faptul că întinsesem aluat peste tot, inclusiv pe plită, am reușit să și ard câteva, pentru că nu m-am mișcat suficient de repede. Trebuie întoarse dintr-o singură mișcare, scurt, cu o furculiță foarte mică (cum sunt cele pentru fondue).
La final, eram frustrată nu numai din cauză că nu îmi reușiseră precum drăgălășeniile pe care le mâncam prin oraș, dar și pentru faptul că făcusem dezastru în bucătărie. Așa e când te obișnuiești să-ți iasă toate mâncărurile minim decent, dar descoperi pe parcurs că pentru câteva mai speciale ai de exersat precum un începător într-ale bucătărelii.
Cum spuneam, am reușit, acum pot să le prepar fără niciun fel de probleme. Iar, ca la orice altă variantă de clătite, partea foarte mișto este că aluatul poate fi pregătit de seara și ținut la frigider. De fapt, nu numai că poate, dar mi se pare chiar că ies mult mai mișto așa.
Încă n-am cunoscut pe nimeni până acum căruia să nu-i placă clătitele, așa că singura întrebare pe care mi-am pus-o referitor la subiect a fost mereu legată de variantele preferate ale altora. Că, na, cine știe? Poate descopăr combinații noi de arome. Uite, de exemplu, la francezi (în Alsacia) mi-a plăcut foarte mult una cu somon afumat și fistic. 😊
Păi e frumos doamna Ana, e frumos ? Tocmai mi-am clătit dieta 🤭
Dieta cu clătite, domnu Andrei? 🤭
păi io aș mai intra p’aici, dăduseși impresia că te pricepi la dulciuri, dar ai scris articolul ăsta în care denumești clătite, chestiile alea pufoase pe care le fac americanii și pe care nevastă-mea le adoră…
huooo!
crepes only și doar cu dulceață de cireșe amare! mbine, se acceptă și cu brînză cu mărar
Păi nu le-aș numi clătite, dar n-am altă vorbă în română. 😛 Dar de ce crepes only, când ai atâtea variante delicioase la dispoziție? Zic că e musai să-ncerci dutch baby, e demențial de mișto și se face ușor. Umplută musai cu fructe și pudrată lejer cu zahăr.
păi (cu vocea lui Teo) are dreptate domnudanpuric! după ce că ați emigrat, să nu mîncați, cu noi, salam cu soia, acum și de tradițiile străbune ne îndemnați să ne lepădăm!? da’ papanașii cu smîntînă și dulceață de afine, ce-are, nu mai e buni? ne trebuie nouă, daci, dacibeibiz?
d’aia să duce de rîpă țara asta…
Buni și papanașii, dar tot mai ușor se fac clătitele. Și au mai puține calorii. 😛
Nu sunt “mort” după clătite, dar dacă tot ai întrebat, acele crepes cu dulceața de vișine, cireșe amare sau gutui, sau…cu brânza Cheddar maturată. Primele, dulci, le prefer ca desert, iar ultima varianta ca breakfast (eventual cu un pahar de kefir, lângă).
Mmm… dulceață de vișine, bun. Foarte mișto și aia de cireșe amare, tot printre preferatele mele e și ea. 🙂
Ete, măi, ce-au răspuns ei numai bărbații azi.
Hello, guys, batem un cui și noi?!
Clătitele nu au nevoie de cuie, Eleno, se lipesc singure de degete. 😜