Ce ar putea avea în comun coastele, caloriferul și păpușa? La primul ochi, nimic. Dar titlul alternativ era “Cum (n-)am salvat-o pe Irina”. Cam sec, fără culoare, iar o variantă între extreme n-am găsit.

Preambul

Nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată o copilărie liniștită. Familia mea a nimerit, la loz în plic, acea combinație explozivă de părinți prea exigenți și copii prea creativi. Creativitatea este o caracteristică a copilăriei, fără discuție, însă mie-mi veneau ideile “crețe” pe bandă rulantă. Desigur că nu era vina mea, ci a naturii.

Circuitele ne erau, cumva, interconectate: cu cât urla maică-mea mai mult și mai tare, cu atât îmi zbârnâia și mie neuronul mai cu spor.

Avem ușă nou vopsită la debara? Uraaaaa, să-i asortăm niște cretă colorată. Și să nu uităm că-n epoca de aur (ptiu, că era să-i zic de piatră) apa țârâia din doi în trei. Cu ce ștergem ușa, să nu se vadă opera de artă? Cu buretele de vase, desigur, îmbibat în… Lapte Doina.

Covor murdar? Vine fataaaa. Relocăm rezerva de apă din cadă, aia păstrată cu sfințenie pentru orele seci ale zilei, cu găletușa, în dormitor. Iar pentru că nu suntem amatori, folosim una bucată săpun de casă, plus un flacon de șampon. Pentru miros, să ne-nțelegem. Nu știu de ce nu au apreciat ai mei gestul la justa lui valoare. Cine te mai ajută la curățenie benevol, în special în toiul iernii?

Și aș putea continua cu exemplele până scot de o nuvelă, dar zic să trecem la lucruri serioase.

Tentația

Aveam în dormitor un șifonier înalt, care nu ajungea însă chiar până la tavan. Rămânea un spațiu de vreo juma’ de metru, dacă-mi aduc bine aminte. Suficient cât să ne putem strecura acolo, cățărându-ne de pe o comodă ori de pe birou. Eram exploratori. Și nu poți fi explorator adevărat dacă nu verifici în amănunt fiecare cotlon, spate de canapea, spațiu de sub pat, ladă de la recamier sau orice colțișor necălcat de picior de adult.

Tentația, însă, nu era cățăratul în sine, ci patul care ne tot chema la el, îndemnându-ne la salturi spectaculoase.

Și ne-am făcut curaj

După calcule minuțioase și câteva discuții elaborate, am ajuns la concluzia că ne trebuie și un pic de avânt, să nu nimerim pe lângă. Cam cât avânt? Ceva mai puțin decât la săriturile de pe șira de paie, la bunici, dar ceva mai mult decât atunci când cireșul era rampă de lansare.

Zis și făcut, stabilim ziua testului. Succes total, extaz pe măsură. “Zburam” de pe șifonier și aterizam cu mare artă. Ba chiar începusem să inventăm și tot felul de scheme, să optimizăm timpul și modul de cățărare și să “desenăm” ținte pe pat.

Direcția contează

Escaladarea “Muntelui Șifo” se realiza doar ca soluție de backup pentru distracție, în zilele în care nu aveam cum să ieșim afară. Ei bine, în ziua aia ploua cu spume.

Pândim să plece mama, scoatem de sub saltea “harta” și planurile pe ziua respectivă, începem aventura. După o luptă epuizantă cu ursul de pluș (pe care am câștigat-o, desigur) și o scurtă oprire pentru un ceai de mușețel cu miere, să ne refacem puterile, pornim în recucerirea culmilor dormitorului.

Trei salturi de încălzire și stabilim că suntem gata pentru operațiunea “vulcan” și salvarea Irinei, păpușa blondă cu rochie roz. Notă explicativă: “vulcanul” era un morman de perne, așezat în mijlocul patului.

– Aveți un pic de răbdare, le zic soră-mii și verișoară-mii, trebuie să mă pregătesc cu atenție.

Mă uit la ele, chircite în spatele meu, pe șifonier, apoi continui, cu toată seriozitatea:

– Trebuie să mă concentrez, am nevoie de un pic de elan mai spre dreapta, să nu nimeresc aiurea.

Și mă întorc. Simt două mănuțe pe spatele meu, cum mă “ajută” să iau avânt. Doar că… patul era în cealaltă dreapta, iar eu m-am trezit cu caloriferul în brațe.

Cum (n-)am salvat păpușa

Am stat așa, cu caloriferul rece în brațe, pentru o bună bucată de vreme, cu lacrimile șiroind încetișor și respirând anevoios. Coastele mele protestau la fiecare nouă gură de aer. Apariția bruscă a mamei a complicat și mai tare lucrurile. Mi-era greu să-i explic ce s-a-ntâmplat, de teama inevitabilelor repercusiuni. Îmi vâjâia capul, dar săpam asiduu în cortex după ceva plauzibil.

– De ce plângi, insistă mama iritată, ce ai mai copt de data asta?

– Nu am salvat-o pe Irina din vulcaaaaan, răcnesc bocind, uitându-mă plină de nervi la sor-mea.

– Lasă prostiile, dă-te jos de pe calorifer și treci imediat la teme, a venit sec replica.

Pe sor-mea am trimis-o să ia apă vie și apă moartă de la o prietenă de la scara vecină, cu ordin să dea și trei ture de bloc, în timp ce cântă “Vine, vine, primăvara”. Doar nu puteam lăsa misiunea neterminată, pe biata Irina răpusă de vulcan, și pe sor-mea liniștită. 😜