Înțeleg râca dintre adulți. Chiar o înțeleg, pe cuvânt. Am și eu antipatiile mele, există persoane cu care nu mă (mai) înțeleg absolut deloc, cu care mă cert, dacă e cazul, sau indivizi pe care am ajuns să îi ignor complet. Deși nu sunt un om conflictual, îmi mai sare țandăra uneori, iar cel mai frecvent mă scot din pepeni nesimțirea și băgatul nasului în ciorbele mele. Dacă la alte chestiuni mai las de la mine, pe astea două nu le halesc deloc, nici măcar cu un vagon de lămâi.

Dar orice aș avea de împărțit cu alții, nu pot înțelege deloc amestecatul copiilor în neînțelegerile adulților. Și nu mă refer la faptul că ar dori piticii să fie prinși în tăvălug, ci chiar la micimea sufletească a celor care-i implică cu bună știință.

Cărăuși de nervi și vorbe

– Du-te și pune-i lu’ tac-tu să-și pună singur să mănânce. Eu sunt supărată și nu vorbesc cu el, a venit iar târziu aseară.

– Ete na, s-a găsit cucoana să fie supărată, ce să-ți povestesc! Avea chef și a găsit motiv. Las’ că-i trece. Să-i spui că n-aveam nevoie oricum, mă descurc și singur.

Mă-ntreb oare cum procedează ăia care nu au copii. Apelează la un vecin, dau din mâini, sună un prieten? Treaba cu ne-vorbitul mi se pare oricum destul de dubioasă, dar, na, fiecare procedează cum îi vine mai la îndemână. Eu nu îmi pot imagina de ce i-ai da “dușmanului” satisfacție și l-ai lăsa liniștit.

Da-n fine, să nu deviem, nu despre metode de “tortură” a “inculpatului” voiam să vorbesc, ci despre victimele colaterale. Da, fără ghilimele pentru victime, pentru că mi se pare o lipsă de considerație față de micile ființe.

Le este oricum suficient de greu să se descurce cu toate pretețiile adulților din jurul lor, cu teme, cu școală sau cu dramele primelor îndrăgosteli. De ce le-or mai pune, oare, în cârcă și o porție dublă de nervi? Orgoliile astea ale adulților, ce par a nu putea fi ostoite cu nimic, se răsfrâng asupra celor mici și le creează stări de anxietate. Ori chiar și mai rău. Iar în funcție de cât de dese sunt “meciurile” din casă, vor contribui la problemele pe care le vor avea mai târziu.

Așa apar viitorii tineri care nu pot să înțeleagă și să gestioneze o relație. Sau, și mai rău, să se încumete la una. Pentru că, după ce au văzut acasă cum decurg lucrurile, nu sunt șanse foarte mari să-și adune curajul de a se angaja la ceva serios, pe termen lung. Am auzit foarte multe ori “mie nu-mi trebuie așa ceva, mai bine stau singur(ă)”. Le este foarte greu să treacă peste frici, mereu va pluti în aer întrebarea “oare merită efortul?”.

Wishful thinking

Mi-aș dori tare mult să nu le mai fie puse pe umeri problemele și orgoliile noastre și mi-aș mai dori să fie tratați ca niște egali ai noștri. Pentru că exact asta sunt. Mai mult, sunt 100% responsabilitatea noastră, a adulților. Noi îi educăm, noi îi formăm. Iar când ne mai tot mirăm că tineretul din ziua de azi, maică, fuge de responsabilități, ar fi mișto dacă ne-am privi în oglindă. Temerile lor sunt din cauza părinților, în principal. Nu au în ADN o teamă ancestrală de relații amoroase, doar au avut parte de adulți care i-au “defectat”.

–

PS: Textul de azi nu este despre glumițe de familie sau despre celebra porție de lene. “Mergi și spune-i maică-tii că eu vreau porție dublă de clătite” nu face parte din povestea de mai sus. E o chestiune inofensivă pentru copii. Nu și pentru emitentul pretenției, desigur, ’mnealui are șanse să primească o tigaie în brațe, plus invitația de a-și prepara singur tot mormanul de delicatese. Că, vorba ceea, porție dublă nu-nseamnă două bucăți.

–

Photo: Gratisography.