Nu îmi amintesc cu exactitate câți ani aveam, știu doar că eram spre finalul claselor gimnaziale când stăteam acasă, pe balcon, și tot încercam să citesc o carte. Nu-mi ieșea neam. Și nu pentru că ar fi fost ceva în neregulă cu povestirea ori cu activitatea în sine, întotdeauna mi-a plăcut să mă detașez de realitate și să împrumut din aventurile personajelor, ci pentru anticipam ce avea să urmeze.

Tot învârteam o pagină pe față și pe dos, în speranța că voi reuși să trec de paragrafele alea, dar s-a auzit ușa de la intrare, cum se deschide, apoi este închisă ferm. Câteva momente de pauză. Își așeza lucrurile la locul lor, apoi urma să se spele pe mâini, iar după aceea… Ah, nu. A venit țintit, direct la mine, sărind etapele ritualului. Era clar că nivelul maică-mii de stres, din momentul acela, era la cote alarmante.

A urmat o tiradă interminabilă. O oră de teorie. Era absolut imposibil să vină de la vreo ședință cu părinții și să nu urmeze minim treizeci de minute. Eram atât de obișnuită, încât blocam informația, nici măcar nu mai ascultam ce zicea. Doar că, uneori, lucrurile stăteau oleacă diferit, iar de data aia era acel uneori.

Avea talentul deosebit de a spune cuvinte grele fără a folosi măcar o singură jignire sau înjurătură. Practic, te putea face praf din vorbe. Avea capacitatea de a te face să plângi cu o singură privire. Aia în care se citea disprețul. Ei bine, ăla a fost unul dintre momentele în care aș fi preferat să-mi dea o palmă și să mă lase în pace, pentru că situația era mult, mult mai dureroasă așa.

Există o credință în oameni cum că vorbele spuse la nervi se duc și că nu ar trebui să conteze. Și zău că nu știu de unde vine.

Vorbele dor peste tot. Acasă, la serviciu, pe stradă, ba chiar și pe internet. Sau mai ales pe internet. Nu sunt deloc puțini cei care prind curaj, sub puterea anonimatului, și aruncă foarte lejer cu prejudecăți, presupuneri și mizerii spuse la nervi, după ce au citit și interpretat pe repede înainte cele câteva vorbe pe care le-a înșirat adresantul.

Sigur, poate că nu ar trebui să conteze nici măcar cât negru sub unghie ce cred sau spun alții, însă nu funcționăm deloc așa. Nevoia de validare, oricât am nega-o, ne este necesară tuturor. E drept, unii stau mai bine cu nervii, cu self-esteem-ul, cu timpul și cu gradul de oboseală, doar că nu toți. Înainte de a arunca aiurea cuvinte în jur, poate că nu ar strica să ne punem și în papucii celuilalt, chiar dacă nu-i suntem datori cu nimic. Și poate că în loc de un scuipat superior, am putea măcar să nu-i facem ziua mai nasoală.

–

Imaginea de sus nu are legătură cu ce am scris mai sus, ci cu ziua mea de sâmbătă și cu faptul că a venit vremea recoltei. 😛 A înflorit lavanda și sper să o pot culege pe toată, în timp util. A cam plouat zilele astea, așadar e mai greu cu activități de genul ăsta. Însă partea mișto este că grădinăritul mi-e un refugiu suficient de bun și relaxant, chiar și practicat pe bucățele, de fiecare dată când am nevoie de o pauză de la nervii de pe internet. 😊