Ieri dimineață, cu ochii cârpiți de somn, coborâsem să-mi fac o cafea. Mândra mea ronțăia niște cereale cu lapte, la masă. M-am holbat nedumerită la ea, încă mi-e greu să mă obișnuiesc cu faptul că se duce la școală, după atâtea luni de ore online. Doar că nu neapărat faptul că o văd îmbrăcată în haine de afară, la ore atât de matinale, era problema de data asta, ci că mi se părea ceva foarte familiar. Mi-a luat câteva secunde bune să mă prind că bluza pe care o avea pe ea era a mea.

A trecut, pe rând, prin toate etapele. De la făcut mișto de hainele mele de doamnă (zicea ea), acum câțiva ani, până la confiscat parfumuri, bijuterii și genți. Le-a luat una câte una. Am deschis de curiozitate caseta în care îmi țin metalele și e jumătate goală. Naiba știe pe ce raft de la ea din cameră or zace zorzoanele mele.

Iar dacă la parfumuri și la bijuterii mă așteptam, că de cosmetice și produse de make-up nici nu mai zic (bine că mi-am adus aminte să îmi comand alt rimel, s-a ocupat fie-mea și de ăsta), a început să-mi șutească din șifonier. Azi o cămașă, mâine un pulover, poimâine hainele de in, de care râdea cu gura pân’ la urechi acum trei, patru ani. Acum nu mai sunt lălâi, cum zicea, ci comode și vaporoase, bune că nu transpiri în ele.

Nici gând să-și comande sau să își cumpere, nici gând să își bată capul. Și de ce ar face-o, dacă tot are de la cine să ia?

Norocul meu e că nu-i mai vin încălțările mele, poartă mai mult decât mine, așa că măcar la faza asta am scăpat, deși m-a ușurat de vreo două perechi de ghete și de niște bocanci pe care i-am recuperat până la urmă. Și tot norocul meu e că e mai solidă decât mine, deci în afară de bluzele mai lejere, nu are ce mare lucru să-mi ia. Sper!

–

(Photo by Alyssa Strohmann on Unsplash.)