Un an și două luni. De un an și două luni suntem prizonierii nesimțirii, a indolenței și a prostiei unora dintre semenii noștri. De un an și două luni deschid site-urile de știri cu teamă. Am renunțat să mai fac planuri, refuz să îmi rezerv vacanțe sau bilete de avion până când nu văd în ce direcție se duc lucrurile. Nu sunt un om prăpăstios, nici pesimist, dar mă uit la indivizii ce ne înconjoară și mă ia cu frisoane, iar una dintre cele mai enervante replici de care mă tot lovesc e aia cu partea plină a paharului.
Ei bine, uneori, paharul e gol, pur și simplu
3.051.001 de decese până în momentul ăsta și o Europă captivă. Nu numai ea (Europa), dar mă interesează îndeobște bucata asta de planetă, pentru că aici îmi duc traiul.
Sistemele de sănătate, chiar și cele mai performante, gâfâie. Personalul medical e deprimat și obosit, cetățenii au devenit blazați, anxioși și stresați. Cu toate astea, există indivizi care o ard flower-power. Măi, înțeleg, e dreptul fiecăruia să aleagă ce dorește, dar chiar nu și-or putea ține motivaționalele grețoase pentru ei, măcar până scăpăm de nebunia asta?
Sigur că mă bucur când e vremea mișto și pot ieși afară, că au înflorit copacii sau că au apărut bobocii de rață, dar astea intră la mici bucurii, nicidecum la partea plină a paharului. Zău că n-aveam nevoie de o pandemie ca să mă bucur de ele, am învățat să trăiesc cu mult înainte de ea.
Mi-au zis niște unii, cu varii ocazii, să mă bucur că-s sănătoasă. Păi, zic așa: dacă după un an și fucking două luni de lucrat exclusiv de acasă, fără întâlniri cu familie, prieteni, clienți sau furnizori, fără plecat din țară, fără concedii, plus dezinfectat mereu toate cele, tot fac rost de covizi, atunci clar o să ajung la balamuc. Am făcut eforturi enorme să mă țin pe lângă casă atâta amar de vreme și să rezist ispitelor, eu fiind un om obișnuit să umble mereu brambura, iar faptul că sunt sănătoasă nu e nicicum noroc. E disciplină și e speranța că merită chinul și ne va fi mai bine cândva, doar că nu știm când va veni acel cândva. Sper anul ăsta. Sper.
Parte plină a paharului n-am, cel puțin nu acum. De la mine se văd maxim niște zoaie uscate, așa că aș prefera să fiu lăsată cu realitatea mea, ne descurcăm binișor împreună. Ne mai enervăm, din când în când, ne mai înjurăm, dar suntem ok cât de cât.
Enervanți rău oamenii care-ți îndeasă zenul pe gât, parol.
–
(Photo – Gratisography.)
Cred că fiecare are mecanismele proprii cu care funcționează mai bine sau mai puțin bine, în funcție și de situație. Eu am nevoie să găsesc mereu o parte bună în ce se întâmplă.
În general și eu, Anouk, dar nu mereu. Nu există parte bună în faptul că un copil are cancer, de exemplu. Sau când îți moare cineva drag. Iar de data asta au murit mulți, fiecare fiind drag cuiva.
Altfel, nu te văd propovăduind partea plină a paharului pe internet. E mecanismul tău, pentru tine. 😉
Înțeleg perfect ce spui. Și nu pot să găsesc ceva bun în moartea cuiva, de exemplu. Dar atunci îmi caut sau inventez explicații sau motive ca să pot merge mai departe. Iar toate astea le țin pentru mine. Cum am spus, fiecare are mecanismele lui de funcționare și ale tale nu trebuie să fie la fel ca ale mele.
Dixit, Didina!
Mulțumesc pentru rândurile astea, din mintea inimii mele. Câteodată rămân fără putere de reacție la vederea ignoranței și aroganței semenilor noștri, mă refer la chiar și la reacția de fugă pentru a-mi apăra mintea să nu o ia razna. Și totul putea fi cumva controlat de noi, educația și bunul simț ar fi trebuit să fie suficiente, dar prostia a devenit calitate a supremă.
M-am întrebat perioada asta care români au fost vitejii si bravii soldați din 1821 încoace, pentru că urmașii unora dintre ei sunt evident rude cu colonizatorii. Ce război ar putea câștiga acum armata lor?
Fenomenul paharului poate fi chiar un interesant subiect de debate. Dar în alt context, acum nu există suportul și nici momentul.
Nu numai românii sunt razna, Sandra, n-au inventat ei nici bullshit-ul motivațional, nici political correctness-ul. Da’ din păcate, le-au împrumutat.
Din păcate political correctness-ul poate devine noua formă de discriminare a majorităților, ciudat, dar exact asta se întâmplă. Iar ca mod asumat și definit de gândire și acțiune el este de fapt o mare deviație de rațiune&comportament/reacțiune, în final. Atât de mare că e posibil să fie noua plagă a neocomunismului. Nu învățăm nimic din istorie. Și surprinzător este că exact specialiștii tac.