Scriam zilele trecute câteva vorbe despre influența neurotransmițătorilor și despre importanța feedback-ului pozitiv. Iar, în final, menționam pozitivitatea toxică și încercam să delimitez încurajările și aprecierile (oneste și necesare unui echilibru mental, de altfel) de reacțiile exagerate. Am câteva cuvinte, în completare.
Un pic de context
Mi se pare nu numai îngrijorător, dar și foarte obositor fenomenul binelui perpetuu, foarte intens promovat în ultima vreme de diverși. Abia scăpasem de holistic și detox (detox everywhere, baby!), că am picat în puțul interminabil al fericirii. Oriunde te-ntorci, dai peste minunăție și “good vibes only”.
Și să nu-mi spuneți că nu știți despre ce vorbesc, este imposibil să nu fi dat peste vreo domniță plină de wellbeing d-ăsta bun (quality, pardon), din creștet și până în vârful unghiuțelor atent pictate. Nu, nu discriminez, am văzut și destui posesori de prostată fluturându-și fericirea peste tot.
Ce este pozitivitatea toxică
Foarte pe scurt – gunoiul ascuns sub preș. Negarea realității, minimizarea emoțiilor și a stării de fapt, suprageneralizarea unei stări perpetue de fericire. Iluzie. Poleială care sare la primul strănut mai puternic. E o minciună, de fapt. Însă e o minciună care costă și care are efect de bumerang.
Pozitivitatea toxică, pe lângă faptul că nu ajută deloc la rezolvarea problemelor, predispune la credulitate și egoism.
Optimismul este benefic. Cum se deosebește de pozitivitatea toxică?
Pozitivitate toxică este atunci când refuzi să vezi problema (a ta sau a altuia), pui pe tine un tutu, iei baghețica magică, diadema și alergi pe câmpii, strigând că totul e roz.
Optimismul îți permite să vezi situația exact așa cum e, cu bune și cu rele. Analizezi variante, apoi nu-ți mai rămâne nimic altceva de făcut, decât să muncești să rezolvi. Și, desigur, să speri că nu vor interveni factori externi, asupra cărora nu ai control, care să îți dărâme castelul de cărți. Optimismul este luciditate + o doză de încredere și / sau speranță.
Exemplu 1:
– Băi, sunt supărat, m-a părăsit nevasta pentru altul.
– Haide, Gogule, fii serios. Asta nu te merita oricum.
Exemplu 2:
– Băi, sunt supărat, m-a părăsit nevasta pentru altul.
– Gogule, spune-mi cu ce te pot ajuta, voi încerca să-ți fiu alături. Am să mă asigur că treci bine peste nefericirea asta.
Exemplul 1 este pozitivitate toxică, pe când al doilea este optimism. Sper că se vede diferența chiar și cu ochiul liber.
Pericole
Multe. Mai mari sau mai mici. Unul dintre ele este disconfortul de la mansardă care poate duce, în timp, la depresie și anxietate. Și, cumva, este logic. Negarea unei probleme nu înseamnă dispariția ei, nici că s-a șters complet din memorie și e gata, creierul e ca nou. Nu există burete magic pentru așa ceva. Problema va rămâne acolo și va tot săpa. (Informațiile nu sunt scoase din burtă, le-am citit într-un studiu care care poate fi găsit aici.)
Ba, mai mult, efortul de a ascunde în permanență starea reală duce la un comportament fals și forțat. Și cine naiba ar vrea să fie prieten/ă cu cineva care se comportă aiurea?
În încheiere
Cine dorește să se documenteze, o poate face fără să las eu surse. Este suficientă o căutare pe Google după “toxic positivity”. N-am să ofer nici soluții, nu sunt terapeut. Doar am dorit doar să atrag atenția asupra fenomenului; este nu numai foarte enervant, dar și periculos.
Dacă mimarea orgasmului (tot o minciună și ea) te lasă doar cu hormonii neliniștiți și cu durerea de cap nerezolvată, mimarea fericirii e o treabă nasoală rău.
Spor la echilibru și la optimism!
Photo by fotografierende from Pexels
Exaaaact! Posibilă completare la primul exemplu: și acum dă-mi și o veste bună că nu vreau să rămân cu energia asta negativă toată ziua!😐
*Completare din partea prietenului/rudei căruia/căreia i te destăinui. În caz că am fost ambiguă!
Blanche, mi-era clar la ce te referi. 🙂
Nu știu cum e la alții, dar eu încă nu am primit medalie din aia cu “responsabilă pentru zen și bună-dispoziție”. Consider, firește, că nu sunt datoare să ridic moralul altora, la cerere.
Dar nu toate orgasmele (feminine) sunt reale????
Ăăăă… ba da, Victore, desigur. :))))))))))
Cei care au făcut studii pe “toxic positivity” și ți-o descrie că pe ceva bad sau eronat sunt cumva mai aproape de înțelegerea mea, decât cei care tin cursuri sau fac studii despre ” how to be happy all the time”.
Real, eu nu cred în niciunul dintre studiile de mai sus. Sunt miserupistă de felul meu. Dacă vrei să stai trist, n-ai decat. Dacă vrei să-ti pui pe noptieră un bilet cu “azi vei avea o zi fericită”, bilet pe care-l citesti dimineata la trezire si care-ți face ziua fix ca-n bilețel, iar n-ai decat. Eu sunt omul care trec zilnic printr-o mie de stări. Si imi fac bine sau rau, și iar apare o stare care-mi dă o altă stare, dar pe niciuna nu o duc la extremă.
Nu inteleg depresia și stările de anxietate. Nu inteleg depresia de după naștere. Nu cred în starile astea “permanente”, la fel cum nu cred în fericirea permanentă. Nu înțeleg
nici mecanismele care le activează după un eveniment (plăcut sau neplacut) așa aiurea în tramvai.
Hai că m-am răcorit. De mult timp voiam să scriu asta.
Mă bucur că ți-am dat ocazia să te răcorești, Eleno. 😛
E o diferență foarte mare între “mă simt deprimat/ă azi” și depresie – boală, problemă clinică, diagnosticată de medici și tratată ca atare. Am să revin cu subiectul, că e interesant. 🙂
Exact depresia aia diagnosticată n-o înțeleg. De fapt, ceea ce nu înțeleg este cum poți să te pricopsești cu ea? Ce se intampla in mintea ta de ajungi să o ai?
Ca să simplific foarte, foarte mult, deși n-ar trebui, apare un dezechilibru chimic în organism, din diverse cauze. Uneori este o problemă genetică, alteori se declanșează din varii motive medicale.
Cunosc oameni care au trecut prin așa ceva și s-au chinuit cu tratamente, mi se pare o experiență înfiorătoare.