Eram elevă la liceu, cam prin clasa a a X-a sau XI-a, când au venit niște indivizi foarte apretați să racoleze eleve pentru fâțâit și pentru ședințe foto. Prezentări de modă, spuneau ei, și alte avioane de genul. Pfoaaai, miraj, nene. Nu îmi aduc aminte exact cum și în ce context am ajuns eu acolo, pe lângă fetele populare și cochete din liceu, eu fiind ca speriată de bombe și neavând absolut nicio treabă cu domeniul. Am fost mereu mai băiețoasă și preferam să bat mingea pe maidan, decât să-mi rup gâtul pe tocuri.

Ne-au dus într-o sală, într-o clădire unde erau ceva centre de croitorie și modă și ne-au aliniat ca la careu. Ne-au măsurat pe toate părțile, ne-au ordonat din nou, habar nu am după ce criterii, apoi a venit o doamnă care a început să ne facă instructajul. N-aveam voie aia, aia și aia, greutatea trebuie să fie X kg, era interzis să depășim, nu aveam voie să mâncăm sau să ne umflăm cu lichide în zilele în care ne spun ei, nu aveam voie să comentăm, plus o grămadă de alte aberații.

Dar era totul perfect, după mințile lor. Rochiile și machiajele pe care ne dădeau voie să le păstrăm ar fi acoperit deranjul. Ar fi trebuit să mergem acolo de câteva ori pe săptămână, să învățăm să zâmbim și să mergem ca niște dive pe tocuri, nu ca berzele șchioape.

Fuck it! I’m out!

Am reușit să ascult turuiala prețioasei doamne preț de treizeci de minute, apoi mi-am luat rucsacul și am plecat. Nu am probleme în a respecta niște rigori, atâta vreme cât miza și prețul plătit sunt cele corecte. Trei cârpe, niște pomezi și ce ne mai dădeau ei drept recompensă nu mi s-au părut a merita efortul de a suporta cererile lor.

Vremuri și vremuri

Foarte mulți ani la rând, standardele de frumusețe au fost draconice. Milioane de copile și de femei au suferit în numele modei. S-au înfometat și încorsetat, au dormit cu bigudiuri în păr și au renunțat la ore de somn pentru tot felul de ritualuri aberante.

Mari case și creatori de modă au limitat standardele de gabarit și de frumusețe la niște cote aberante. Trebuia să fii slabă moartă ca să fii frumoasă. Trebuia să fii veșnic cochetă, machiată, coafată și cocoțată pe tocuri. Nu exista internet la vremea respectivă, dar asta ne spuneau revistele și cataloagele de modă.

Au început să se schimbe lucrurile, treptat, și ne-am trezit, surprinși, în extrema cealaltă. Nu toți, desigur, ci numai cei care nu am urmărit deloc domeniul și am fost rupți de știrile de profil. De la femeile schiloade, cu coastele la vedere (unele, multe, chiar anorexice), s-a ajuns în extrema cealaltă. E ok să îți iubești și să îți etalezi, cu mândrie, toate cele o sută douăzeci de kile’. Și musai să anunți în gura mare treaba asta, altfel nu are sens.

S-a trecut de la o formă de scrânteală la alta

De la negativism și pretenții exagerate, la pozitivism toxic. De la critică și numărat fiecare gram, la norișori pufoși și picioare ne-depilate, etalate drept trofeu. Totul e roz, totul e frumos, cu toții suntem minunați și superbi, fiind interzis să comentezi orice altceva. Vieți și imagini coafate cu foarte multă grijă, pentru public, fie că publicul constă într-o adunătură de necunoscuți de pe social media, ori numai colegii breaslă, plus câțiva gură-cască.

FONO i se mai spune modei ăsteia, pe scurt, în engleză (fear of a negative outlook). Doar că nimeni nu e perfect, nimeni nu are o viață 100% minunată, indiferent de venituri și de nivelul de trai, indiferent de numărul de kilograme. Ba, dimpotrivă, zic specialiștii. Cu cât ștacheta este mai sus, cu atât angoasele și presiunea sunt mai ridicate. Datele ne arată că 15-20% din populația globului are probleme mai mici sau mai mari la căpuț. Enorm, după părerea mea.

Mi se pare foarte trist că s-a sărit dintr-o extremă în alta. Mi-aș fi dorit ceva la mijloc.

Photo by Ronit Shaked on Unsplash.