Când ne-am mutat în cartier, au fost primii care ne-au urat “Welkom!” și ne-au întrebat de sănătate. Erau curioși, dar cu măsură, așa cum le este specific olandezilor, mereu vrei să știi pe cine ai primprejur, dar nu vrei să exagerezi. Deși ne-au invitat în repetate rânduri să trecem pe la ei, la o cafea și-o vorbă, am reușit să găsim mereu diverse scuze. Ceva nu se simțea bine în toată povestea.

Nu, nu aveam nimic de-mpărțit cu oamenii. Civilizați și foarte politicoși, întotdeauna săritori și dornici să ajute, fără grimase și zâmbete false, dar, totuși, ceva parcă nu se simțea bine. Spre deosebire de alți vecini din cartier, față de ei am simțit mereu nevoia să păstrez un pic de distanță.

S-a dovedit, cumva, până la urmă, că exista o oareșce nepotrivire

Nu, nu ne-au făcut nimic, au rămas în continuare aceiași oameni decenți în comportament și la fel de prietenoși. Dar… într-una dintre zile, pe la cinci dimineața, când somnul mi-era mai dulce și visele mai apăsate, am fost trezită brutal de niște reflectoare care luminau casa ca ziua și niște răcnete care ar fi înghețat și iadul: “Politie! Politie!”.

Eu dorm, în general, ca un porc. Dacă mi-e somn, nu mă trezești nici dacă bați cuie la doi metri de mine (pățit), nici dacă ai petrecere și urlă muzica-n boxe (pățit și asta). În general, pot dormi cam oricunde, sprijinită în fel și chip, înclusiv în avion sau autobuz, cu fereastra sau balustrada pe post de pernă. Nu e comod, dar nu fac nazuri. Dar, oricât de ruptă de oboseală aș fi și oricât de greu mi-ar fi somnul, sar din pat în secunda numărul doi dacă:

• (mă) strigă fie-mea; chiar și acum, deși este mare, reacționez la primii decibeli, chiar și la cei abia șoptiți;
• dacă e rost de pericol: zgomote suspecte în casă sau, de ce nu, urletele poliției.

Eram complet debusolată. Poliție? Ce poliție? Unde? Nu am făcut nimic, nene, de ce au venit?

M-am lămurit rapid că nu la noi spărgeau ușa, dar tot nu reușeam să-mi opresc tremuratul compulsiv și să mă liniștesc, dar trebuia să par cât de cât calmă, că se trezise și fie-mea. Mama mă-sii de viață, taman atunci se găsise și inginerul să plece din țară!

E lesne de ghicit, presupun, că nu am mai putut adormi după ce s-a calmat nebunia. Nu mai văzusem o arestare pe viu, cu mascați, până atunci și sper să nici nu mai văd vreodată. Mi se bâțâie balamalele incontrolabil și detest senzația.

E ceva ce nu pricep

Nu am crescut nici în inima Parisului, nici în sferele selecte ale societății și am văzut cam de toate până acum, de la bătăi și reglări de conturi între găști, până la corupție în forma ei cea mai hidoasă, în instituții care ar trebui să apere cetățeanul (ha ha!). Înțeleg că, uneori, oamenii fac alegeri greșite sau că viața nu le-a fost deloc ușoară, iar mediul le-a influențat alegerile, dar nu reușesc să pricep deloc o chestiune.

Să zicem că ai o viață normală, într-o țară  în care nu poți găsi un loc decent de muncă sau câștiga un salariu care să îți asigure un minim de foarte mult bun simț doar dacă efectiv nu vrei. De ce ți-ai pune familia într-o situație atât de nasoală? De ce ai obliga oamenii care te iubesc să te vadă cu cagulă pe față și cătușe la mâini?

Familia aia veselă, care dădea o grămadă de petreceri, la care veneau foarte mulți oameni, mereu, a ajuns o epavă. Cei cu care glumeam despre al cui copac ar mai trebui tuns mai mult, că face umbră și-i greu să te bronzezi în ogradă, au ajuns niște stafii. Îi văd cum se scurg discret pe stradă și închid încet ușa la casă, încercând să nu facă zgomot.

Nu îmi pot imagina nicio sumă de bani care să poată egala destrămarea unei familii, plus toată tristețea cu care vine la pachet. Absolut niciuna. Nu îmi pot imagina, când ai în jurul tău oameni care te iubesc și se bazează pe tine, de ce le-ai juca sentimentele la roata norocului. Sau, mă rog, a justiției.

Dau cu plăcere de mașini de lux, țoale de firmă și vacanțe exotice pe o viață liniștită, fără dureri de cap sau trezit în creierii dimineții în tropăielile poliției. Renunț fără dubii la orice sumă suspectă sau ilegală de bani pentru zâmbetele alor mei, pentru îmbrățișări, planuri stupide și dimineți petrecute-n grădină. Pentru probleme banale. Chiar așa, apropo de probleme banale, sper ca azi să nu plouă prea tare, mi-au înflorit cameliile și aș vrea să mă bucur un pic și de ele. 😊

–

(Photo by Brandon Montrone from Pexels.)