Una dintre metehnele multora, care mi se pare obositoare, iritantă și inutilă, este nevoia permanentă de competiție. Nu știu nici ce animă, nici ce anume declanșează nevoia asta și nici nu are vreo importanță pentru mine, doar mă întreb cam cât de greu este să asculți o poveste și-atât. Să nu simți neapărat nevoia de a depăși în senzațional.

Mi s-a întâmplat de multe ori să simt nevoia să împărtășesc ceva persoanelor din jur și să nici nu apuc bine să-nchei, că trebuia să stau, s-o aud p-aia. Aia, a lor. Aia care nu făcuse obiectul discuției până în momentul ăla, dar care s-a strecurat, a dat-o pe-a mea la o parte, să își arate mușchii. E mai capabilă și mai fățoasă, că e lucrată bine la sală.

Nu mă refer la situația în care e vorba de o șuetă și se deapănă amintiri din copilărie, la o ieșire la crâșmă, cu gașca, sau alte situații asemănătoare, ci exact la cazurile în care decid să povestesc cuiva anume o situație sau întâmplare. Am întâlnit destui oameni care nici măcar nu mă lăsau să termin de povestit, că aveau ei una muuuult mai tare.

Ce zici, tu, acolo?

Ți s-a înfipt copilul cu tâmpla în colțul măsuței de cafea, când se juca de-a pirații, și te-ai speriat de ai fugit cu el la medic imediat? Pfff, amator! Stai să vezi cum e să se izbească de masa mare de dining (oftat + clipit prelung), aia din lemn de trandafir auriu de stepă (pauză teatrală, din nou), în timp ce a strănutat profund de patru ori și i-a curs un muc. E sigur din cauză că se visează astronaut, l-o fi tras curentul de la norii ăia. A dus repede odorul la cinci clinici private (ah, ba nu, șase!), i-a făcut toate CT-urile, RMN-urile și, în general, cam tot ce s-a putut în trei zile de alergat în galop pe la medici. Să vezi și cât a costat toată povestea, eheeee! E scump, frate, să-ți pregătești odorul să fie șef la NASA. Parol!

Ți-a pus poprire ANAF-u’ pe toate conturile, dar tu nu aveai habar de nimic, că nu ai primit înștiințare, și te-ai dus să te cerți cu banca pentru că nu-ți merge cardu’? Cardul, adică ai doar unul? Ești pe sărăcie, nene! Să-ră-ci-e! Păi nu ai și tu o fată la bancă și una la ANAF, să te anunțe dacă e ceva? Și, stai așa, cum adică poprire pentru cinci lei, recalculare de dobândă? Păi vezi, io când îți spun că de la sărăcie ți se trage? Ți-e și jenă, naibii, să faci scandal pentru cinci lei, da’ să vezi cum a fost la mine, când mi-au blocat câteva mii de euro. Ce tămbălău am făcut! Nenorociții naibii, că mi-au și dat palpitații la inimă, ăia erau banii de vacanță în Maldive.

Și, vai, dar îmi pare rău că ți-a murit cineva drag. Cancer, zici? De care? A… ăla măcar nu te chinuie atât de tare, te curăță repede, în câteva luni ești pa. Da’ stai să vezi prin ce a trecut unchiu’ lu’ tata, ăla din Câțcău. Că toată viața lui a fost bolnav, săracu’, și, chiar dacă-l vedeam o data la șapte ani, mi-a fost aproape ca un bunic. Mai ales că io iubesc satu’ românesc mai ceva decât Cluju’ și Untoldu’ la un loc. Viața la țară și satul românesc sunt poezie pură…

Mă rog, ați prins ideea

Mă irită oamenii care te întreabă la ce te gândești sau ce ai de ești supărat(ă), începi să răspunzi, dar nu apuci să termini, că te expediază rapid, cu o fluturare de mână. Au una mai mare, mai tare și mai potentă și nu contează că tu nu voiai să vi le măsurați, că alta era ideea.

De ce? De ce mai întrebi? E un fel de “Hi, how are you” american? Măcar acolo știi din start la ce să te aștepți, e un fel de bună ziua și-atât, nu așteaptă nimeni un răspuns pe bune, așa că nu catadicsești cu un mai mult de “fine, thanks”.

Dar de ce ai face asta cuiva cunoscut, cuiva pe care tu l-ai întrebat ce și cum?