Sâmbătă (relativ) dimineața (spun “relativ” deoarece noțiunea de “dimineață” variază; cu cât se apropie mai repede momentul împrietenirii cu talonul de pensie, cu atât ora de trezire devine mai ăăă… copilărească, să zicem) ne-am îndurat și am oprit la o benzinărie. Că, vorba ceea, drumul spre graniță e pavat cu cafele la dozator și popasuri pentru golit rezervorul. 😛

Mdeci, după cum spuneam, ne-am oprit la o benzinărie fix înaine să intrăm pe Valea Oltului, unul dintre traseele spetaculoase din punct de vedere vizual, însă complet imprevizibil ca timp. Nu știi niciodată dacă vei traversa zona într-o oră, două, sau dacă vei rămâne înțepenit pentru X ore acolo pentru că diverse.

Parcăm. Ăsta este un fel de a apune, desigur, pentru că nu avem cum să parcăm amândoi, eu și inginerul, fiind amândoi în aceeași mașină – el cu covrigul în brațe și eu responsabilă cu comentatul, de pe scaunul din dreapta. Dar, dacă tot “gătim”, “spălăm”, “curățăm”, atunci este musai corect și “parcăm”, nu? Să fie egalitate, mă gândesc. 😀

Pleacă domnul meu în recunoaștere, în benzinărie, să testeze terenul și să facă refill termosului pentru cafea, iar eu deschid cătinel toate ușile. Pe partea stângă, lângă o mașină curată lună, o doamnă se chinuia să schimbe de scutec un copil. Rezolvă, pupă mogâldeața de numai câteva luni pe frunte, îmbrățișează unul cu (să zicem) trei ani mai mare și dispare. Soțul doamnei preia ferm controlul, îi spune copilului ‘ăl mare să-nchidă pliscul, iar pe cel mic s-a apucat să-l scuture isteric. Nu plângea, bietul de el, n-am priceput de ce voia să îi amestece gândurile-n cap, dar nici nu mă puteam amesteca în familia lor. Doar mă rugam, în gând, să nu-i rupă v’un oscior. Ori gâtul. Ori…

Oh, ce ușurare, am gândit! Hai că a apărut mama piticilor.

– Ce dracu’ ai făcut acolo, întreabă balaurul, te mai aștept mult??? De ce ai stat atât? Vrei să înceapă să plângă ĂȘTIA???

Mă uitam uluită la cum i-a aruncat copilul în brațe, de parcă ar fi fost un cartof fierbinte. Mi-au dispărut imediat glumele din cap și zâmbetul de pe mutră. Ce frumos mă gândeam eu la “ia uite, dom’le, ăsta se dă zmeu, da’ e topit după familie, e stângaci, dar îi iubește” și ce repede am fost trezită la realitate. (Apropo, io vă zic așa, prietenește: prea multe povești fac buba la cap. De fapt, realitatea din afara bulei noastre e tristă.)

În ciuda situației materiale evident confortabile pe care o aveau, a educației (gramatică impecabilă, gunoaie adunate și duse la coșul de gunoi, fără niciun semn de ezitare), i-am catalogat drept o familie disfuncțională. Iritarea individului referitoare la plânsetele, toanele și comportamentele celor doi pici plus, mai ales, nervii etalați fățiș în fața soției, cauzați de întârzierea acesteia, m-au făcut să mă enervez teribil.

Nu știu cum a rezistat femeia la toate rahaturile înșirate de individ și la toți decibelii care au făcut să se holbeze juma’ de parcare, eu sigur l-aș fi trimis în origine, aș fi luat copiii și m-aș fi întors acasă. De jenă, de nervi, de inadecvare.

Boss, nu vrei gălăgie, probleme, legănat, oprit des pentru diverse sau smiorcăit din orice? E perfect, pe cuvânt! Nu face copii, că nu se demolează universul. Nu ești obligat să bifezi nimic pe nicio listă, nu trebuie să faci neamurilor pe plac, nici societății să îi aduci vreun tribut. Rămâi burlac, că sigur o să-ți fie mai bine. De ce gâtul mă-sii de viață te-ai lega la cap cu una care trebuie să se ducă la baie și să-și golească vezica? Și de ce ar trebui să suporți niște mucoși care vor atenție și mâncare? Adună-ți, mai bine, cele două scame de pe pantaloni și, în loc să țipi la soție că a tăiat-o pișarea, mai bine du-te și caută-te la cap.

Gata, m-am răcorit. Cred. Sper. De fapt, cred că cel mai rău m-a enervat lipsa de reacție a femeii, stilul împăciuitor. Resemnarea. Mi-e foarte greu să înțeleg genul ăsta de comportament. Și mi-e ciudă, pentru că nu trebuie să fie așa. Nu e normal.