Pare că evenimentele neplăcute se țin scai de noi zilele astea, dar n-am chef să detaliez acum, ar fi păcat să le amestec cu cele plăcute, așa că le las pentru o dată ulterioară.

S-a încheiat deja o săptămână de când bântuim de colo-colo prin România, în încercarea de a ne vedea cu cât mai mulți din cele două familii. Unii sunt sunt prin Prahova, Argeș, București sau Constanța, în timp ce alții și-au adunat ciolanele de pe meleaguri străine pentru o revedere în pauza de covid. Că, na, cine știe cât o mai dura mizeria asta și când om reuși să ne vedem, iarăși, cu toții?

Frumos, exact ca-n vremurile bune, mai ales că toți ne sunt vaccinați, însă obositor ca naiba. Duminică, de exemplu, ne-am petrecut-o în mare parte pe drum, nu durează deloc puțin să te dai cu mașina din Argeș până în Prahova, via Dâmbovița. Frumos, mișto zona (câteva poze mai jos), au reușit în sfârșit să toarne asfalt, că tare rău era drumul până acolo.

Dar nu despre drumuri voiam să povestesc, ci despre un personaj care m-a lăsat cu gura căscată.

Cum am tras noi mașinile la poarta livezii, și ne-am scurs ciolanele în căldura de-afară, apare un om căruia, la prima vedere, nu îi dădeam mai mult de șaptej’ de ani. Se ținea bine omul. Țeapăn, cu spatele drept, vesel, glumeț, s-a oprit la o vorbă cu noi și, dintr-una-ntr-alta, s-a apucat să facă mișto de socră-miu. Desigur, se cunoșteau. Ce nu știam, dar a reieșit din context, este că îi fusese profesor la școală. Cum ar veni, omul se cam îndreaptă spre nouăj’ de ani, nicidecum spre șaptezeci, așa cum presupuseserăm inițial.

Ce-l ține-n picioare atât de bine? Munca. În plus, presupun eu că și mentalul ajută foarte mult, omul avea un tonus mult mai bun decât foarte mulți dintre tinerii pe care i-am văzut în ultima vreme scurgându-se pe străzi. Iar la urmă a ridicat niște buturugi grele ca naiba și le-a încărcat în portbagajul mașinii de parcă ar fi fost făcute din puf.

Ce să mai zici, nene? Îți ștergi mâinile fine, de orășean, de turul pantalonilor, să scuturi praful pe care l-ai adunat pe palme când te-ai fâțâit prin livadă, după zmeură, apoi te cari îngândurat de acolo. Bine, și cu o doză sănătoasă de invidie, că parcă te-ai visa și tu, la vârsta lui, măcar pe jumătate atât de viu și de în putere.

Am să-l întreb pe socră-miu cum îl cheamă, să nu-l las pe bietul om o amintire fără un nume.

Cam atât. Ah, să nu uit. În prima poză, în stânga, este un nuc uriaș. Pentru comparație, piticuții ce mai apar în poză sunt pomii fructiferi din livadă.

–