Poate că mi se pare mie și nu am dreptate. Poate că, într-adevăr, lumea devine un loc din ce în ce mai mișto pe zi ce trece, iar relațiile interumane (reale sau virtuale) din ce în ce mai bune. Poate că oamenii sunt tot mai altruiști și mai onești, așadar admit că poate impresia mea că totul devine din ce în ce mai mercantilizat este, exact cum spuneam, doar o impresie. Poate că ultimul an și jumătate mi-a schimbat percepția în rău.

Dar dacă nu? Dacă, dimpotrivă, având în vedere faptul că am avut mult mai mult timp de petrecut prin online m-a ajutat să văd lucrurile mai clar?

Sigur că subiectul nu este un capăt de țară. Nu mă plâng de nimic, de fapt, că nu mă afectează în niciun fel. Doar constat. Bine, de fapt, mă afectează cumva, însă indirect, prin prisma faptului că fiică-mea va fi nevoită să se adapteze unui mediu ușor bizar, construit pe modelul “îți dau doar dacă-mi dai”.

Nu sunt naivă, nu m-am născut ieri, știu că reciprocitatea stă la baza relațiilor, este un element esențial, doar că nu la “dragoste cu sila nu se poate” mă refer, este absurd să te bâțâi pe lângă cineva care nu te dorește prin preajmă, nici la tandemul muncă-salariu, ci la cu totul altceva.

Exemple aleatorii

Am un cont de Instagram. Nimic special, nu am un scop, nu visez să devin faimoasă. Este doar o colecție de poze acolo, mică, mică de tot, pentru că nu am timp să mă ocup mai deloc de povestea asta, mai pun câte ceva când îmi aduc aminte. Uneori, uit cu săptămânile. Pentru orice ochi cât de cât avizat (ori pentru vedete wannabe, care au mai citit una-alta pe subiect), este evidentă din avion treaba asta. Este al meu, ca să fie. Nu am cumpărat followers, nu urmăresc niciun fel de strategie, nu vând și nu promovez nimic. Asta nu îi impiedică deloc să-mi scrie deja plictisitoarea “ți-o arăt pe a mea, dacă mi-o arăți pe a ta”. Mă rog, la ei se traduce “dacă-mi dai un follow, îți dau și eu ție”.

În ceea ce mă privește, lucrurile sunt extraordinar de simple și așa vor rămâne: nu urmăresc oameni care nu-mi plac sau a căror activitate nu mă interesează, iar plăcerile mele nu le dau la schimb pe nimic. Nici pe like-uri, nici pe inimioare, nici pe invitații la petrecere ori cadouri. Asta ca să schimbăm un pic registrul, că nu toată viața se petrece în online.

– Trebuie să mergi la nunta lui X cu Y, mi s-a spus, ca să vină și ei la tine.

– Păi nu-mi place X, nu îmi plac nunțile, nu merg nicăieri.

– Atunci să te văd cu cine o să faci tu nunta, când va fi cazul.

– Mmm… cu soțul e bine?

– …

Și, da, putem continua, c-avem de unde alege. D-aia există tot felul de obiecte bizare și inutile prin multe case, că lumea este obișnuită să facă schimb de cadouri tembele. Cravate din secolul trecut, pijamale, căni, vaze, pături (da, am primit și așa ceva, m-am crucit), fețe de masă sau seturi de produse cosmetice. Că parcă eu nu-mi permit să-mi cumpăr o loțiune de corp sau un deodorant (pe care, apropo, le aleg cu foarte mare grijă, din motive de alergii).

Și parcă nu ar fi suficient că îmi aduce o mizerie inutilă când vine în vizită, dar se așteaptă să întorc “favorul” cândva. Nu văd de ce trebuie să facem schimburi de rahaturi. E musai, nu ne putem lipsi oare de ele? Nu putem fi deloc onești, să dăm un follow cuiva, doar pentru că ne place (fotografia, scriitura, gluma sau ce face omul ăla acolo)? Nu putem refuza reuniunile nedorite sau cadourile stupide? Și, cel mai important, oare chiar nu putem funcționa fără să tratăm totul ca pe un troc?

–

PS: pentru mine, condiționarea de tip “if you follow me, I’ll follow you” e noul set Denim (deodorant + aftershave), la schimb cu cravata din poliester. Sau Fa (săpun, deodorant + gel de duș), la schimb cu dresuri culoarea piciorului. Am zis!

–

Photo by cottonbro from Pexels.