Eram acasă, așteptam să vină odorul de la școală. Voiam să îi dau să mânânce, ca să mă pot întoarce la ale mele. Aveam predare de proiect în ziua aia și nu îmi doream nimic altceva, decât să fie o zi banală.
Ne mutaserăm de mai puțin de un an în Olanda și încă eram în proces de adaptare. Încercam să mă aliniez mental la faptul că, într-o țară a cărei limbă nu o vorbeam și nu o înțelegeam, eram nevoită să-mi las fricile la o parte și să las copilul să meargă singur la școală. Avea cam 11 ani și nimeni, la vârsta aia, nu merge însoțit de părinți. Nici măcar dacă circulă dintr-un oraș în altul. Care va să zică, eu trebuia să am încredere în niște cetățeni necunoscuți, cu o cultură diferită, că vor avea grijă de un copil străin în caz că.
Din nefericire, “în caz că” s-a și întâmplat
Mi-a sunat telefonul și mă gândeam, când am văzut numărul fiică-mii pe ecran, că vrea iar să se oprească la leagăne în drum spre casă. Mă pregăteam să-i spun “nu”, aveam treabă, nu puteam să o aștept toată ziua.
Era panicată. Nu înțelegeam aproape nimic din ce încerca să spună. Era în tren, în alt tren care arăta la fel… Încercam să-mi domolesc frica, dar adrenalina deja o luase la galop. Copilul meu nu era ok!
– Puiule, stai! Inspirăm lent și adânc. Hai, împreună: unu, doi, trei. Acum, expirăm: unu, doi, trei. Mai spune o dată, rar, ce ai pățit.
În timpul ăsta deja luasem la mine actele, cheile și bocancii în picioare.
– M-am suit în trenul greșiiiit. Ăsta e intercity și nu oprește la noi.
– Unde e prima oprire?
– Gouda, cred.
Căutam deja, pe net, care e următorul tren spre Gouda. Peste o oră. Mult. Am fi ajuns înapoi, acasă, după mai bine de trei ore. Îi era deja foame și era obosită.
– Stau cu tine la telefon, mergi la controlorul de bilete și discută. Ajungi în siguranță acasă, găsim o soluție.
Mobilitate
Pentru că este o cultură complet diferită de cea est-europeană, mă văd nevoită să fac o precizare. Aici lumea este extrem de mobilă. Infrastructura de transport este foarte bine pusă la punct, mijloacele de transport în comun circulă bine. Așadar, este normal să locuim în localitatea X, dar să muncim la 30 sau 70 km de casă.
Copilul făcea școala destul de departe de casă, alta mai potrivită pentru ea nu era. Abia învăța olandeza și nu putea merge la cele de cartier. Ca atare, mergea la școală cu un tren plus autobuz. Nimic fantastic sau ieșit din comun aici, copiii olandezi circulă singuri după vârsta de șapte ani.
Odorul meu avea deja unsprezece și, după ce am dus-o eu o perioadă, a insistat foarte mult să o las singură. Până la urmă, am cedat. Fricile mele nu trebuiau să se transfere asupra ei. Era important să se integreze și să se adapteze.
Înapoi, acasă
Mi se învălmășeau tot felul de gânduri în cap. Bietul meu copil era înfometat și speriat.
Nu a mai fost nevoie să merg eu după ea, ar fi durat mult mai mult până am fi ajuns înapoi, acasă. Au rezolvat angajații NS. Conductorul trenului i-a scris un bilețel, pe care i l-a pus în buzunar, și a comunicat cu colegii. În gară a predat-o unul coleg care a stat cu ea și a suit-o în trenul corect, către casă. Da, și colegul lor din tren știa despre ce era vorba și mi-a predat-o, teafără, în gară.
Acasă a mâncat porție dublă. Apa și biscuiții pe care le primise în tren fuseseră, evident, insuficiente.
Cel mai greu lucru, a doua zi, pentru mine, a fost să o las să plece iar singură la școală. Dar m-a asigurat că se uită pe tabelă înainte, nu se mai suie în tren doar pentru că, în mod normal, de la peronul ăla lua trenul spre casă. Și a funcționat. Nu s-a mai rătăcit niciodată, acum e deja capabilă să circule singură cu avionul. Când s-o putea zbura iar, desigur. Momentan, plimbă (foarte preocupată) o cană de ceai din bucătărie în dormitor. 🙂
Gouda?! Aș fi așteptat acolo o zi întreagă, îndopându-mă cu brânză, înainte să caut trenul cu care să mă întorc.
Fii-mea a plecat singură, cu avionul, în Canada, când avea 5 ani. Cele aproape 20 ore până a ajuns la destinație ca să-mi poată telefona, au fost pentru mine o veșnicie în care mă străduiam să-mi țin mințile adunate. M-a liniștit instant vocea ei când a sunat telefonul, într-un final.
Gouda e un oraș foarte simpatic, pe care l-am și vizitat împreună, ulterior. Are și o bibliotecă uriașă, foarte mișto, într-o fostă fabrică de ciocolată. Dar, da, știu că e cunoscut pentru brânză. 🙂
An(oh)!
Eh, se mai întâmplă și d-astea, Sandra. Bine că s-a terminat ok.
Bine că. Buey!