Ne place să recunoaștem ‘au ba, la bază, funcționăm destul de simplu – în bagajul cromozomial cărăm două caracteristici mari și late: supraviețuire și reproducere. Sună neplăcut, știu, dar exact ăștia suntem – rezultatele a mii de ani de evoluție, prin selecție naturală. Tot ceea ce ne este necesar traiului ne este înnăscut, restul sunt deziderate, scorneli ale creierului și produse ale educației (fie ea formală sau de orice altă natură).

Fericirea, care va să zică, este o idee abstractă. Nu numai că nu ne este în natura firii să fim  permanent relaxați, însă este chiar împotriva codului genetic. A fi veșnic mulțumit(-ă) înseamnă a lăsa garda jos, ceea ce ar putea reprezenta o amenințate la supraviețuirea speciei. Ăsta este motivul pentru care nu trăim o stare permanentă de zen și fluturași zburdalnici pe creier, oricât de bine ne-ar merge, ci avem parte de bucurii sporadic.

Sigur, tuturor ne place starea aceea euforică, ușor zăpăcită, pe care ne-o dau neurotransmițătorii mișto pe care îi secretă organismul (dopamoina, oxitocina și serotonina). Îi căutăm și ne dorim doze din ce în ce mai mari și mai dese, facem strategii și scriem cărți, aruncăm cu citate și ne certăm ca chiorii.

Nu există și nici nu poate fi dată o definiție universală și comprehensivă tocmai pentru că fericirea este ceva personal, subiectiv și temporar. Ceea ce te face azi aproape să leșini de bucurie, peste zece ani este posibil să nu mai aibă importanță. Sau, mai rău, să-ți provoace disconfort.

Evoluția, așadar, vine din amestecul de emoții negative și pozitive. Te-ai confruntat cu o situație incomodă (stres și senzații neplăcute) – ai găsit rezolvarea (iuhuuu, dă-i cu antren și voie bună).

Niște unicorni roz rumegau gânduri pufoase la mansardă…

… și trei crocodili croșetau apă minerală pe un bec.

Despre pozitivitatea toxică am mai scris. Am să mai scriu, probabil, este o modă care mă seacă profund și care, din păcate, văd că ia amploare. Nu numai că perpetuează minciuni, dar deviază subiectul discuției și crează frustrări.

Nimeni, niciodată, nu are cum să aibă doar gânduri și păreri pozitive. Nimeni, niciodată, nu îi poate înțelege pe toți cei din jur. Și tot nimeni, tot niciodată, nu poate să nu vadă altceva decât partea plină a paharului. Cine pretinde că așa îi e felul ori are nevoie ori de un consult oftalmologic, ori de o terapie intensivă de aducere cu picioarele pe pământ.

Nefericirea, nervii, fricile și dubiile ne fac oameni. Tot ele ne ajută să găsim ieșiri din situații neplăcute, să evoluăm, să învățăm. Nu este necesar să le ascundem în sertar. Ba, dimpotrivă. Eu, personal, le pun la loc de cinste, lângă fericirea aia după care tot alergăm, lângă micile bucurii, lângă surprizele plăcute (vai, cât le ador p-astea; sunt așa.. ca o cafea foarte tare).

Nu fac și nu am să fac vreodată apologia negativismului. Sunt un om optimist, care caută întotdeauna soluții. Dar optimismul nu are nimic de a face cu minciuna, nici cu exprimarea exclusiv pozitivă. Chiar dacă e cu sclipici, iar intențiile (poate) sunt bune, rămâne, totuși, o mare minciună.

Așadar

Consider că a căuta fericirea eternă e un fel de vânătoare de cai verzi pe pereți. Însă, dacă asta nu mă afectează pe mine în vreun fel, nu am să comentez pe subiect, fiecare este liber să viseze la orice dorește. Dar mi-aș dori foarte, foarte mult să nu mi se mai bage în permanență sub nas partea veșnic roz, rahaturi ultra-moralizatoare, pârțuri cu ștaif și uluitoarea replică “nu mai judeca, încearcă să-i înțelegi pe toți”.

Băi, pardon, dar nu o-nțeleg deloc p-aia cu nu judeca. Am creierul pentru ce? Să iau de bune, pe nemestecate, ce îmi livrează alții? Nu da frânturi de informații dacă nu vrei să fii judecat(ă) numai pe baza lor. Ori învață să comunici corect și eficient.

Am să mă enervez și am să fiu nefericită de câte ori o va cere situația, n-am să ascund gunoiul sub preș. La fel de bine cum am să marchez momentele care mă bucură.